Linkuri accesibilitate

Ţin în mînă nr. 4/2009 al revistei „Sud-Est cultural”, ultimul în formatul pătrat ce avea să-l consacre de-a lungul celor aproape două decenii de apariţie neîntreruptă. Din 2010, revista îşi va schimba designul, iar odată cu acesta şi ceva din aerul cu care se prezintă pe piaţa noastră de bunuri intelectuale. Faţă cu mai tinerii săi confraţi „Contrafort”, „Semn” şi „Clipa”, editaţi şi ei de Institutul Cultural Român, „Sud-Est cultural” are ceea ce s-ar numi o vîrstă, fiind singurul supravietuitor al epocii Podurilor de Flori, din categoria „revistă format-carte” (adio, „Basarabia” lui Dumitru Matcovschi). Conceput ca o replică moldavă a „Secolul-ui 20”, „Sud-Est cultural” a devenit o placă turnantă între elitele intelectuale de pe cele două maluri, şi totodată o fereastră spre Europa, în sensul propriu-zis al cuvîntului (fragmente din traduceri ce stau să apară, ample reportaje de la Cannes şi alte festivaluri internaţionale, interviuri exclusive cu mari personalităţi europene – toate sunt de căutat în cele 160 de pagini format 84x90/16).

Ştiu dinainte peste ce semnături – unele, de-a dreptul ilustre! – voi da între coperţi, care este relieful valoric al fiecărui număr per ansamblu, ordinea de intrare în scenă a protagoniştilor, iar faptul că orizontul de aşteptare nu-i unul schimbător, dar nici fără surprize, constituie un atu: cauţi ceea ce găseşti, devii ceea ce eşti! Or, revista a devenit ceea ce este şi graţie unor nume cum ar fi Eugen Lungu, Mihai Cimpoi, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Mircea V. Ciobanu, Larisa Turea, fără a o uita pe Valentina Tăzlăuanu, redactorul-şef al publicaţiei. Mai tinerii Tamara Cărăuş, Adrian Ciubotaru, Aurelia Borzin ş.a. vin tare din urmă, ceea ce înseamnă că cel puţin trei generaţii de scriitori se regăsesc în paginile acesteia.

Nu-mi propun să fac o prezentare amănunţită a acestui ultim număr la pătrat (citeşte: în „format-carte”) – suficient să parcurgi Adagii-le lui Eugen Lungu, sau Cum se deschide şi cum se închide o carte de Mircea V. Ciobanu, sau Zadarnicile chinuri ale identităţii de Tamara Cărăuş, ca să nu mai spun de debutul ca dramaturg al lui Vladimir Beşleagă cu piesa Raiul rusesc, pentru a intra într-un univers ce se autogenerează, borgesian, la nesfîrşit. Reţin însă un text deosebit de simţit al lui Leo Butnaru, Prieteni, colegi, umbre dragi, apărut la rubrica Remember. Sunt şase portrete vii ale unor „umbre dragi” nouă – Ion Vatamanu, Nicoale Vieru, Vasile Leviţchi, Emil Iordache, Gheorghe Crăciun, Cezar Ivănescu – pe care mai vărstnicul meu coleg le zugrăveşte cu acea vervă bine temperată ce ţine la el de stil şi îndeosebi de trăire („...în limba lui Dostoievski, „mil” înseamnă: plăcut, simpatic, amabil, drag. Această silabă-salbă de epitete îl prindeau în deplinătate pe EMIL Iordache” sau: „Poetul Cezar Ivănescu (1941-2008) totdeauna mi s-a părut omul-accent. Dar şi omul-intonaţie. Omul-ton(alitate). Omul-rezonanţă. De unde şi substituirea pe care, uşor ludic, o comiteam în adresare, în loc de Don Cezar spunîndu-i – Ton Cezar”).

Şi uite aşa, dintr-o placă turnantă dintre „cele două state româneşti” (ca să reiau retorica de altădată), acest ultim număr la pătrat se întoarce într-o luntre a lui Caron. „ziua e pe sfîrşite anestezie./ ziua e pe sfîrşite”.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG