Linkuri accesibilitate

Poetul Leo Butnaru despre bucuria de a transmite altora capodopere care ţi s-au relevat prin recrearea lor în spaţiile limbii noastre

În lumea literară din Rusia eşti considerat o figură legendară, pentru că ai tradus masiv din scrisul acestei părţi de lume. Ce înseamnă pentru literatura rusă şi pentru literaţii ruşi traducerile pe care le-ai făcut în limba română, dar pentru literatura română?

– Cu modestia de rigoare, cred că înseamnă ceva important, odată ce mai mulţi colegi ruşi, mai multe reviste din Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, mai multe cyber-blogg-uri salută entuziast activitatea mea de românizare a selecţiilor din opera marilor poeţi, şi nu numai, în primul rând cea a avangardiştilor şi postavangardiştilor. Despre traducerile de la noi au scris Serghei Biriukov, preşedintele Academiei Avangardei Ruse (de altfel, al cărei membru sunt şi eu), Igor Loşcilov, şeful catedrei de literatură de la Universitatea din Novosibirsk, fin exeget al fenomenologiei avangardei, Evgheni Stepanov, poet, care editează trei reviste literare, la Moscova şi Sankt-Petersburg... Ar fi mai multe de punctat aici, dar să ne rezumăm la atât.
Literaţii ruşi, în special poeţii, mă caută, mă solicită, cu mulţi dintre ei întreţin o corespondenţă deja... multianuală (ca iarba!). Roagă să-i traduc, se bucură când o fac. Dar mulţi dintre ei, contemporanii, pot fi într-o anumită măsută mulţumiţi, deoarece, cu două-trei-patru poeme, au apărut deja în cele două volume „Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă” (2006), ce adună numele a circa 450 de autori şi însumează aproape 1 000 de pagini. Am gata şi volumele 3, 4, însă criza financiară moldo-mondială le amână apariţia.
Înseamnă ceva, probabil, odată ce biblioteci din Moscova, Astrahan sau Ceboksarî (ca să dau doar câteva adrese) îmi solicită volumele pe care le-am tradus din opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionâh, Dobâcin, Ayghi, Satunovski, Bahterev (pe acesta, graţie prieteniei cu Mihail Evzlin, l-am editat, în româneşte, la... Madrid).
Înseamnă ceva, cred, judecând după ecourile din revistele ruseşti „Futurum Art”, „Literaturnaia gazeta”, „Deti Ra”, dar şi din cele româneşti...
Iar pentru literatura română ar însemna concentrarea şi concertarea eforturilor ei generale de deschidere şi mai amplă spre literatura rusă, din care, de altfel, totdeauna a tradus relativ masiv. Multe, foarte multe reviste din dreapta Prutului îmi solicită traduceri din avangarda, postavangarda şi postmodernitatea rusă („România literară”, „Apostrof – aici am o rubrică specială, „Viaţa Românească”, „Ramuri”, „Luceafărul”, „Poezia” de la Iaşi, „Hyperion”, „Ateneu”, „Argeş”, „Ex Ponto”, „Spaţii culturale”, „Oglinda literară”, „Kitej grad”...). Ba chiar mă bucur că aceste şi alte publicaţii sunt... nesăţioase şi curioase faţă de ceea ce am putea numi, generic, biblioteca de nord.

Tu eşti un cunoscut poet şi prozator. Ce legătură există între scrisul tău şi literatura tradusă?

– Reiterez...(uite, această noţiune-tic, la modă, intrată până şi în vocabularul bicisnic al unor politicieni obscuri, ar vrea să mă seducă şi pe mine!); prin urmare, repet, pentru mine traducerea marilor autori ai avangardei echivalează cu o revanşă pe care mi-o iau în numele tinereţii noastre, în care cenzura zăvora la index numele şi opera a foarte multor autori din lumea întreagă, pe când ideologi de două parale ne băgau „căluşul în creier”, vorba Martei Petreu. Pe lângă faptul că era un lagăr, un Gulag uman... – inuman, Uniunea Sovietică, inclusiv RSS Moldovenească, parte componentă (...fidelă! – cu sau fără ghilimele) a acesteia, era / erau şi un Gulag, o închisoare a cărţilor. Mai ales a celor ale avangardiştilor, mulţi dintre care au căzut jertfă terorii staliniste.
Apoi, traducerea îmi umple – funcţional! – hiaturile, pauzele, sincopele inerente ce intervin în propriul scris; nedoritele, dar inevitabilele intermezzo din creaţia mea. Adică, prin traducere te poţi afla in actus pe o mai mare durată şi mai eficient. Traducerea mai înseamnă şi co-faptă creatoare, concomitent – cunoaştere, studiu, însuşire de noi spaţii entropice. Este chiar – generic vorbind – însăşi biblioteca, dar, nu odată, şi capodopera care lucrează în tine, cerându-ţi să te mobilizezi, să te identifici, şi prin scrisul altora, mai plenar.
Este şi bucuria de a transmite altora propriile revelaţii în faţa (şi în... interiorul) unor mari opere, uneori – capodopere care ţi s-au relevat ţie prin procesul de românizare, recreare a lor în spaţiile limbii noastre.
Plus extrema onoare, dar şi responsabilitate, să traduci din Hlebnikov, Maiakovski, Ţvetaeva, Mandelştam, Ahmatova, Pasternak, Esenin – acesta, în „Omul negru” sau „Spovedania unui huligan”, ţine de avangardism, prin branşament imagistic.
Şi, nu în ultimul rând, traducerea îţi oferă prilejul şi motivaţiile de a lega noi prietenii în numele literaturii, în numele artei în general. Pentru că dacă, nu o singură dată, politica – din nefericire – răzleţeşte, dispersează oamenii, popoarele, literatura, şi prin componenta artei traducerii, este cea care apropie, împrieteneşte, uneşte. Fără îndoială, aceste concluzii care, bineînţeles, nu-mi aparţin mie ca... pionierat, au evidenţă şi consistenţă axiomatică.
XS
SM
MD
LG