Linkuri accesibilitate

O zi înaintea decernării oficiale a Premiului Nobel pentru Literatură am recitit interviul Hertei Müller acordat ziaristei Raphaëlle Rérolle și publicat pe o pagină întreagă în Le Monde des livres, vinerea trecută. Un interviu amplu, lucid și grav, a cărui versiune integrală poate fi citită pe site-ul cotidianului (www.lemonde.fr).

Ceea ce impresionează în spusele Hertei Müller este expresia unei relații ambigue, complicate, cu lumea în care și-a trăit tinerețea și care-i alimentează literatura. Intrebată dacă între ea și România este o istorie de dragoste încheiată prost, scriitoarea răspunde cu amărăciune: „nu, nu este vorba de o istorie de dragoste. Acolo, am fost demolată. Dacă aș fi rămas acolo și ar fi trebuit să văd cum a continuat totul după căderea Zidului, mi-aș fi ieșit din minți. Cînd am sosit în Germania, nu puteam distinge între rîs și lacrimi; eram la capătul nervilor. O epavă. Nu-mi stă în obicei să o spun, dar știu, sînt distrusă”.

Condiția umană și cea a scriitorului sub dictatură a fost arareori exprimată cu mai multă delicatețe și fermitate în același timp atunci cînd conversația s-a îndreptat spre limba în care se exprimă scriitoarea: „nu am încredere în limbă... Și de ce aș avea? Limba nu este decît reflectarea celui ce vorbește; în sine ea nu este nimic. Dar se poate face totul cu ea. Am trăit toți această stare sub dictatură.” Dar atunci cînd este întrebată dacă, în final s-ar putea spune că limba ei este una apatridă, care își crează propriul teritoriu, circulînd între culturi, Herta Müller răspunde cu un excurs ce uită, aproape, de politică: „am învățat româna la 15 ani, citind și am realizat frumusețea acestei limbi, locuțiunile, expresiile ei poetice. M-am gîndit că ea corespundea mai mult naturii mele decît germana. De exemplu, numele plantelor, genurile obiectelor: crinul este feminin în germană, masculin în românește, la fel și trandafirul. Realizînd faptul mi-am făcut o cu totul altă imagine despre lucruri, plantele au căpătat un alt chip. Fiecare obiect poseda o înfățișare dublă, așa mi s-a înscris în cap. Intr-atît, încît scriind, sub cuvîntul german îmi apare imaginea română; cele două sînt indisociabile.” Mai rar un asemenea elogiu adus limbii de către un scriitor, în fond marginalizat și chinuit în lumea din care i-a înflorit arta.

Herta Müller aparține unuia din cercurile personajelor lui Soljenițîn, în care cultura, viața și politica se îmbină pînă la dezbinare. Există un mijloc de a ajunge la pace cu propriul trecut ? – o întreabă ziarista de la Le Monde des Livres. Iar Herta Müller răspunde, închizînd cercul, „nu am nevoie de pace interioară, nici măcar nu știu despre ce este vorba. Nimeni nu o are, fiecare avem sentimente de intensități diverse... Pacea interioară mi se pare aridă și plicticoasă. Iar apoi, nu am un conflict cu mine însămi. Sursa problemelor mele s-a aflat în afară”. In afară ? Românii care au trăit sub dictatură o știu prea bine unde...
XS
SM
MD
LG