Linkuri accesibilitate

Există în acest spaţiu un soi de nemulţumire mocnită amestecată cu o teamă vagă şi cu convingerea că orice efort e zadarnic.

Mulţi dintre colegii mei de breaslă vor să descrie problemele şi dramele unor simpli muritori. Nu reuşesc însă întotdeauna. De ce? Pentru că deseori oamenii cu probleme devin brusc reticenţi şi suspicioşi atunci cînd ziaristul îi roagă să vorbească. E oarecum ciudat să vezi nişte oameni care se plîng că o duc greu numai pînă în momentul în care sînt rugaţi să-şi pună păsul la microfon.

Îmi amintesc de un reprezentant al provinciei, un omulean cu fruntea încreţită de griji, care mi-a vorbit cu voce tînguitoare despre o mie si o sută de probleme ale satului său. Atunci însă cînd am scos reportofonul să-i înregistrez vocea pentru un reportaj, omuleanul a refuzat să se lamenteze. “Da nu-mi trebuie mie asta…” a spus omuleanul şi dus a fost.

Mă întreb: cum poate ziaristul să-i ajute pe aceşti oameni cu probleme să-şi schimbe viaţa, dacă ei nu au curajul sau dorinţa să apară în presă chiar şi atunci cînd presa le vine în întîmpinare? Fireşte, nici presa nu e încă aici o forţă uriaşă. Dar chiar şi aşa, o problemă mediatizată are mai multe şanse să fie soluţionată.

Există în acest spaţiu un soi de obişnuinţă de a suferi în taină, un soi de nemulţumire mocnită amestecată cu o teamă vagă şi cu convingerea că orice efort e zadarnic. E o mentalitate păguboasă aparte. E de-a dreptul bizar să te plîngi de viaţa vitregă şi să nu accepţi un simplu dialog cu un ziarist.

Nu trebuie uitat însă şi reversul medaliei. Există şi ziarişti care, de dragul rating-ului, “înfofolesc” dramele oamenilor simpli în straiele senzaţionalului ieftin, bagatelizînd şi ridiculizînd aspectele importante, transformînd problema într-un spectacol dizgraţios. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea ziarişti?
XS
SM
MD
LG