Linkuri accesibilitate

Duelul: câte o sudalmă, câte o scatoalcă


Dialogul aproape integral mimat al candidaţilor la preşedinţia României

Întâlnirea de gradul 3 a avut loc. După ce zile în şir şi-au suflat în ceafă prin boxele radiourilor, au învineţit ochii alegătorilor cu ajutorul filmelor trucate pe calculator şi s-au tăvălit prin cerneala şi fulgii de struţ ai presei bulevardiere, cei doi candidaţi s-au văzut ochi în ochi, despărţiţi de doar doi metri şi de un complicat regulament negociat de cele două echipe. Prin grilajul regulilor şi-au mai scăpat câte sudalmă sau câte o scatoalcă, lăsând uneori urme de neşters.

Discursul lui Traian Băsescu a fost împănat cu informaţii confidenţiale şi neverificabile, însă de încredere întrucât păreau să provină de la serviciile secrete. Mircea Geoană a dovedit că ştie să încaseze, încercând să învingă cu un zâmbet graţios toate suişurile de ton şi ritm ale dialogului.

Însă chiar şi acest dialog a fost aproape integral mimat. Spontaneitatea celor doi candidaţi a fost nulă sau trucată pentru că scenografia şi mişcarea scenică a dialogului din holul Palatului Parlamentului au fost îndelung negociate, ceea ce a atras după sine o senzaţie de deja-vu şi de monotonie. Niciunul dintre protagonişti nu şi-a riscat şansele prezentându-se altfel decât a făcut-o până acum şi, cu atât mai puţin, nu şi-a depăşit limitele pentru a vorbi concret despre urgenţele şi crizele cu care se confruntă România de azi.

Traian Băsescu s-a repartizat în rolul inchizitorului bine informat, cu întrebări dureroase plasate în plexul solar al contracandidatului. A mizat, ca de obicei, pe rapiditate, ştiind că dă mai bine la public să atace decât să se apere.

Mircea Geoană a întruchipat zâna cea bună, pozând în apostolul unităţii naţionale şi al împăcării generale. Are şi de ce. Pe 1 decembrie, Partidul Social Democrat a semnat, alături de Partidul Naţional Liberal, aripa Sârbu a ţărăniştilor şi alte asemenea grupuscule politice o alianţă. Momentul şi, mai ales locul unde s-a semnat această înţelegere, adică Timişoara, au fost alese cu grijă, dar greşit. Prezenţa membrilor PSD în Timişoara a produs revolte zice-se spontane şi apolitice. Printre protagonişti, lideri marcanţi ai PDL, partidul care-l susţine pe Traian Băsescu, încărcaţi de banere şi pancarde cu insulte meşteşugite, scrise îngrijit care spuneau multe despre spontaneitatea şi apolitismul mitingurilor de protest.

Pumnii pe care şi-au cărat manifestanţii sunt suficienţi pentru ca Mircea Geoană să se prezinte ca un martir al luptei pentru solidaritate şi uniune naţională. Nu a reuşit decât parţial pentru că acuzaţia de uniune naţională contra naturii cu marii rechini ai economiei l-a umplut de transpiraţii reci şi de bâlbe. Din fericire, dialogul, aşa trucat, era pe terminate. Regizorul nu a ratat însă un moment culminat cu accente de telenovelă. Candidaţii au primit câte o Biblie.

Mircea Geoană a fost pus să jure că nu le-a făcut promisiuni indecente penalilor din topul celor mai bogaţi 300 de români, în vreme ce Traian Băsescu a trebuit să jure că nu a lovit un copil în timpul campaniei electorale din 2004. În vreme ce pe Mircea Geoană nu l-a durut mâna să jure, Traian Băsescu a părut grăbit să expedieze acest moment, jurând că nu a lovit copilul cu pumnul, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă n-a făcut-o cumva altfel.

Apoi totul s-a încheiat cu o bătaie cu flori - candidaţii făcând paşi de vals peste cel mai mare covor roşu din România, întins acolo pentru ei de primul preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu.

Pe aceeași temă

Previous Next

XS
SM
MD
LG