Linkuri accesibilitate

Dialogul aproape integral mimat al candidaţilor la preşedinţia României

Întâlnirea de gradul 3 a avut loc. După ce zile în şir şi-au suflat în ceafă prin boxele radiourilor, au învineţit ochii alegătorilor cu ajutorul filmelor trucate pe calculator şi s-au tăvălit prin cerneala şi fulgii de struţ ai presei bulevardiere, cei doi candidaţi s-au văzut ochi în ochi, despărţiţi de doar doi metri şi de un complicat regulament negociat de cele două echipe. Prin grilajul regulilor şi-au mai scăpat câte sudalmă sau câte o scatoalcă, lăsând uneori urme de neşters.

Discursul lui Traian Băsescu a fost împănat cu informaţii confidenţiale şi neverificabile, însă de încredere întrucât păreau să provină de la serviciile secrete. Mircea Geoană a dovedit că ştie să încaseze, încercând să învingă cu un zâmbet graţios toate suişurile de ton şi ritm ale dialogului.

Însă chiar şi acest dialog a fost aproape integral mimat. Spontaneitatea celor doi candidaţi a fost nulă sau trucată pentru că scenografia şi mişcarea scenică a dialogului din holul Palatului Parlamentului au fost îndelung negociate, ceea ce a atras după sine o senzaţie de deja-vu şi de monotonie. Niciunul dintre protagonişti nu şi-a riscat şansele prezentându-se altfel decât a făcut-o până acum şi, cu atât mai puţin, nu şi-a depăşit limitele pentru a vorbi concret despre urgenţele şi crizele cu care se confruntă România de azi.

Traian Băsescu s-a repartizat în rolul inchizitorului bine informat, cu întrebări dureroase plasate în plexul solar al contracandidatului. A mizat, ca de obicei, pe rapiditate, ştiind că dă mai bine la public să atace decât să se apere.

Mircea Geoană a întruchipat zâna cea bună, pozând în apostolul unităţii naţionale şi al împăcării generale. Are şi de ce. Pe 1 decembrie, Partidul Social Democrat a semnat, alături de Partidul Naţional Liberal, aripa Sârbu a ţărăniştilor şi alte asemenea grupuscule politice o alianţă. Momentul şi, mai ales locul unde s-a semnat această înţelegere, adică Timişoara, au fost alese cu grijă, dar greşit. Prezenţa membrilor PSD în Timişoara a produs revolte zice-se spontane şi apolitice. Printre protagonişti, lideri marcanţi ai PDL, partidul care-l susţine pe Traian Băsescu, încărcaţi de banere şi pancarde cu insulte meşteşugite, scrise îngrijit care spuneau multe despre spontaneitatea şi apolitismul mitingurilor de protest.

Pumnii pe care şi-au cărat manifestanţii sunt suficienţi pentru ca Mircea Geoană să se prezinte ca un martir al luptei pentru solidaritate şi uniune naţională. Nu a reuşit decât parţial pentru că acuzaţia de uniune naţională contra naturii cu marii rechini ai economiei l-a umplut de transpiraţii reci şi de bâlbe. Din fericire, dialogul, aşa trucat, era pe terminate. Regizorul nu a ratat însă un moment culminat cu accente de telenovelă. Candidaţii au primit câte o Biblie.

Mircea Geoană a fost pus să jure că nu le-a făcut promisiuni indecente penalilor din topul celor mai bogaţi 300 de români, în vreme ce Traian Băsescu a trebuit să jure că nu a lovit un copil în timpul campaniei electorale din 2004. În vreme ce pe Mircea Geoană nu l-a durut mâna să jure, Traian Băsescu a părut grăbit să expedieze acest moment, jurând că nu a lovit copilul cu pumnul, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă n-a făcut-o cumva altfel.

Apoi totul s-a încheiat cu o bătaie cu flori - candidaţii făcând paşi de vals peste cel mai mare covor roşu din România, întins acolo pentru ei de primul preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu.
XS
SM
MD
LG