Linkuri accesibilitate

"Un infarct se merită – domnule!”

„Aceasta este ultima carte. O simt cu toată carnea, cu toate oasele, toate, cu măruntaiul întreg”, o spune ritos chiar autorul, nimeni altul decît Paul Goma, în romanul-pe-două-voci Infarct, Curtea Veche, 2008. Redactată sub formă de jurnal, scrierea demarează pe 1 ianuarie 2001 după cum urmează:
„Mi s-a descoperit un infarct”, zice ea.
„Infarct? Ai avut tu aşa ceva? Cînd, cum? Şi cum se descoperă un infarct?”

Aşa se face că, după ce a scris sute de pagini despre condiţia de deţinut politic, iar apoi de disident – cutremurătoare mărturie: „însă un deţinut politic nu va deveni în veac un fost-deţinut, el va privi în continuare lumea printre gratii” –, Paul Goma aduce-n prim-plan o figură feminină, şi anume pe „ea a mea”, alias Ana Maria Năvodaru, cu care, „facînd una, nu doar în simţiri, ci şi în cuget”, împarte totul. Acum, şi responsabilitatea acelui infarct, pe care-l caută în trecutul lor comun – prilej de dureroase aduceri aminte. Memoria-asasină treieră sute de nume, unele ilustre, altele odioase, în virtutea aceluiaşi Credo de-o viaţă al autorului: „Am spus, am scris: eu nu iert – nu fiindcă aş refuza (să iert), însă iertarea nu se află în panoplia, în puterea, în atribuţia mea. Nu eu am căderea să iert, eu am căderea: să nu uit”.

Şi astfel, după ce că-şi construieşte „cartea pe paralelism: ea – eu”, iar în prima parte „ea” este cea care narează – din perspectiva unei tinere soţii ce riscă să rămînă văduvă în ’77 – „cazul Goma”, este rîndul autorului să se întrebe, în partea a două, copleşit de amintiri: „Fac sau nu un infarct?, doar gîndindu-mă la...” Iar după ce se gîndeşte preţ de 120 pagini, să tragă „concluzia definitivă: degeaba mă zbat (...): nimic nu probează nimic. Drept care: inutil să-mi cer dreptul la un infarct. Un infarct se merită – domnule!”

Jos cu pălăria, Domnule Goma!!!
XS
SM
MD
LG