Linkuri accesibilitate

Încep de departe, în timp şi în spaţiu: acum nişte ani veneam – un autocar întreg de artişti, scriitori, cîntăreţi şi pur şi simplu oameni de bine – de la Timişoara. Drumul se lungea la nesfîrşit datorită nenumăratelor „popasuri” (era marele circuit al apei sub formă de bere în natura umană!) şi toate subiectele fuseseră deja dezbătute, singurul care mai avea curaj să întreţină o conversaţie, şi încă una foarte animată, fiind regizorul Vlad Druc – sporovăia cu un băieţel de 4-5 ani despre te miri ce, iar copilul pur şi simplu i se uita în gura! Ei bine, cînd mai rămîneau vreo 100 km pînă la Albiţa, maică-sa, care între timp trăsese un pui de somn, îşi revendică odrasla, mustrîndu-şi-o totodată că nu-i dă pace lui nenea. „Las’ că acasă bunelul...”, începuse să-l ademenească femeia în sînul familiei, la care copilul i-o tăie scurt: „Aista-i bunelul meu cel potrivit!” Eu unul am rămas bouche bée – un înger ieşise din gura plodului, unul ce poposise probabil şi pe umărul lui Arghezi pe cînd acesta îşi redacta Cuvinte-le potrivite.

Mai încoace, într-o însorită zi de noiembrie, îl ascultam pe Tudor Gheorghe cîntînd, cum numai Domnia Sa ştie s-o facă, Niciodată toamnă de Tudor Arghezi. Cu adevărat înălţător, pînă la lacrimi... Cînd deodată ceva mi-a tăiat urechea – în versul al 3-lea al primei strofe un cuvînt mi se păruse străin sau, mai exact, că ţine locul altuia, potrivit. Cît am alergat la raftul cu cărţi, pînă am găsit ediţia academică a Operei poetice argheziene, bardul atacase deja strofa a doua, dînd greş – acum nu mai aveam nicio îndoială! – din prima. Atunci am oprit muzica şi, după ce m-am înarmat cu o foaie albă şi un creion, i-am dat din nou drumul, avînd în faţă poemul arghezian. Nu greşisem, marele Tudor Gheorghe cînta: „Palid aşternut e cîmpul de mătasă”, pe cînd mai-marele Tudor Arghezi scrisese: „şesul cu mătasă”. Strofa a doua era însă o catastrofă – bardul o ţinea pe-a lui: „Casele-nşirate, ca nişte ulcele/ De vin învechit pe fundul lor de lut,/ Stau pe ţărmu-albastru...”, în timp ce poetul le potrivise cum nu se poate mai bine: „Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru...”

Nici strofa a treia nu scăpa de improvizaţie: „Păsările negre suie spre apus” (corect: „în”!) şi „Ce se desfrunzeşte, risipind în sus” (corect: „scuturînd”). Singura care s-a ales doar cu o uşoară zgîrietură era strofa a patra: „Vină să asculte” în loc de „Vie să asculte”, dar pentru mine cîntecul era deja totalmente şi iremediabil compromis. Atît retroactiv, cît şi pe viitor!

Mărturisesc că, în ale scrisului, nu atît celestul Eminescu – identificat multă vreme, pînă la clişeu, cu Luceafărul –, cît teluricul Arghezi mi-a fost şi şcoală, şi călăuză, şi maestru spiritual, iar singurul poem din literatura română care, în viziunea mea, dacă nu egala, cel puţin putea sta alături de Odă în metru antic se numea, fireşte, Niciodată toamna. De la „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” la „Sufletului nostru bucuros de moarte”, însuşi Demiurgul părea că se întrupează într-un muritor de rînd, unul însă încreştinat. Versul lui Eminescu era Dumnezeu-Tatăl; al lui Arghezi, Dumnezeul-Fiul.

Or, a-l „repovesti” pe Arghezi – tocmai poetul Cuvinte-lor potrivite – echivalează cu o mutilare, dacă nu chiar răstignire (nu-i suficient că-L însîngerează, dar mai Îi şi ridică spre buze buretele cu oţet în loc de apă!); cu atît mai gravă, cu cît e făcută cu mare talent de interpret (naiv, mă întreb ce ar zice Domnia Sa dacă cineva i-ar cînta fals cutare sau cutare cîntec). Ca de altfel şi orice interpretare „după ureche” – oricît de muzicală – a unor texte clasice.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG