Azi, 16 noiembrie 2009, bunică-mea Emilia ar fi împlinit 100 de ani. A fost – este! – fiinţa cea mai minunată din cîte-am cunoscut pe lume, pe cît de încercată de viaţă, pe atît de împăcată cu soarta, chit că din cînd în cînd se ruga de Dumnezeu „s-o strîngă”. În marea ei bunătate, a făcut astfel încît primii mei şapte ani, petrecuţi la ţară, să nu fie doar cei şapte ani de-acasă, ci şi prima amintire a Paradisului, pierdut odată cu mutarea la Chişinău, cînd a trebuit să merg în clasa întîi. Nici o şcoală – şi au urmat, una după alta: nr. 1 din Chişinău, Facultatea de Litere de la USM, doctoratul de la Institutul „M. Gorki” din Moscova, la urma urmei „şcoala vieţii” – nu a făcut pentru omul & scriitorul care sunt mai mult decît lecţia de viaţă a bunicii, o lecţie de 85 de ani, la care se adaugă „recreaţia mare” de 15 ani, de la acel 31 august 1994, cînd Dumnezeu i-a auzit ruga.
Tot ce am scris de-atunci încoace stă sub semnul absenţei ei omniprezente, chipul ei – în filigran – conferind autenticitate fiecarei zile/file întoarse. Iată cum mi-o amintesc (dau mai jos două fragmente din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din primul şi, respectiv, ultimul capitol, bunică-mea Emilia fiind singurul personaj prezent în toate 10):
* * * * * * *
...nu mai devreme, căci abia în ‘70 se bătuse moneda de 1 rublă, jubiliară, cu chipul lui Lenin (1870-1924). Avea două, nou-nouţe, şi nu s-ar fi despărţit de ele pentru nimic în lume, dacă într-o după-amiază de primăvară nu le-ar fi călcat pragul un om şi-o femeie, uzi din cap pînă-n picioare, cu cîte-o desagă pe umeri. Cutreierau satele din cîmpia Sorocii, cu cerutul, după ce o viitură pe Nistru le luase la vale agoniseala de-o viaţă. Arătau ca vai de ei, încît copilul se refugie speriat pe cuptor, de unde se auzea, la intervale iregulate, glasul bunicii, întrebîndu-i de una de alta – ţăranii se recunosc înde ei după miros, mai ceva ca jivinele; şătrarilor le-ar fi trîntit uşa-n nas fără vorbă! –, înainte să le pună-n sac “ce-a dat dumnezeu”. Terfe, un pumn de făină, o legăturică de fasole. Erau gata să plece, au şi epuizat şirul de “bogdaprosti! bogdaprosti!!”, cînd bunica unde-l strigă pe nume – acelaşi cu al ei, doar că la diminutiv – să se facă pînă la ea, cu ce are el acolo în punguţă. Nu mai auzise pînă atunci că “banu-i ochiul dracului”, atît i-a spus bunica, luîndu-i-le pe amîndouă, rublele, cum ai scopi un godac, nici n-a avut timp să în-cu-vi-...ţăie de ciudă. Nu i-a iertat-o, şi atunci cînd bunica se apucase să strice cuptorul (de fapt, să-l ungă...), de îndată ce s-a mai încălzit pe-afară, i-o trînti de la obraz: “Mîcă, da’ eşti o vacă încălţată!” Zile nenumărate – exceptîndu-le pe cele cu care bunelul îşi data scrisorile către fiu, ofiţer în Armata Sovietică pe punct de a fi lăsat la vatră, cu nelipsita lor formulă de încheiere, încondeiată, cu litere de tipar, cu mînuţa lui de preşcolar: “...ŞI ÎNTOARCERE FĂRĂ PRIMEJDIE” – în care nu a făcut decît să crească. 22, a şasea. 7 ani. Prima zi de naştere sărbătorită-n familie. Gustul de vin ieftin de pe limbă. Uşoara ameţeală – “Mîcă, da’ pămîntu’ se-nvîrteşte!...” –, şi sentimentul inexprimabil că totul abia începe, dacă nu cumva s-a şi terminat. În sfîrşit, cocoşul cîntînd în prag a musafiri, sîngele-i alergat prin ogradă după ce bunica i-a retezat, scurt, capul pe trunchi, iar pasărea a izbutit să se smulgă din mîinile-i noduroase, umplînd curtea cu desene de Kandinsky. “Fuge de moarte, glasul lui ţîşni din senin, cumva fără voia lui, de parcă un înger a sunat într-o trîmbiţă de argint, da’ tot nu scapă!” Altădată, s-ar fi luat după pasăre, cine ştie dacă nu ar fi reuşit chiar să pună mîna pe ea, acum însă, după ce i-a ieşit un înger pe gură – vorba bunicii –, se cheamă că s-ar fi aţinut după moarte. Într-un tîrziu – cocoşul fierbe-n oală, la foc încet, să nu i se dezghioace carnea de pe oase; ţărîna s-a şters şi ea pe gură, nimic de spus; singur, trunchiul de cireş din mijlocul ogrăzii şi-a mai trecut un suflet pe răboj – intră-n scenă părinţii, venind din Crimeea via Ch-ău, tata îmbrăcat în uniformă militară, mama – ca mama. Îşi dă seama de sosirea lor după larma din ogradă, şi acum aleargă din fundul grădinii cu pantalonaşii pe vine – clipa, atît de aşteptată, l-a prins făcîndu-şi nevoile –, să-şi rupă capul, strigînd în gura mare: “Mama şi tata! Mama şi tata!” Va mai reţine din acea după-amiază gestul cu care bunica şi-a dus palma la gură, ca şi cum nu ar fi trebuit să audă, tocmai el, ceea ce ştiuse dintotdeauna: “Sîngele apă nu se face...” De-odată, în atmosfera de sărbătoare se simţi, vag, un aer de cazarmă: tata dădea ordine precise, începînd cu spălarea pe mîini – se pronunţaseră, parcă, şi cuvîntul “holeră”, dacă nu cumva peste faptele acelei zile s-a suprapus o altă amintire, de mai tîrziu, cînd bunelul fusese internat în spitalul raional din cauza unei banale diarei –, tot el supraveghind buna desfăşurare a operaţiunii de igienizare colectivă. O! cu cîtă rîvnă şi le săpuni, pînă la coate, ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de mănuşi de mireasă doar să-i fie pe plac tatălui, înainte de a i le prezenta: “Mîinile lui Lenin!” Nimeni nu l-a învăţat să spună aşa, nici măcar nu fusese pînă-n satul vecin, Cuhureştii de Sus, unde, într-o vitrină special amenajată din buricul tîrgului, era reprodus, în miniatură, cabinetul de la Kremlin, cu Ilici scriind de zor la lumina unei lămpi cu abajur verde ce ardea toată noaptea; din contră, bunica bombăni numaidecît: “Da’ mai dă-l încolo de jidan!”, ceea ce i-a atras neîntîrziat admonestarea fiului: “Mamă, nu grăi aşa faţă de copchil!” Dar copilul, copilul nu mai era copchil. Tocmai se lepădase, fără s-o ştie, de bunica al cărei nume îl purta şi s-a dat, cu bună ştiinţă, în credinţa Tatălui în a cărui basilică îngenunche.
(…)
Era încă un înger, cînd o fetiţă din vecini se aşeză în pirostrii chiar în faţa lui şi, fără a se ascunde sau a schiţa vreun gest de ruşine, făcu pipi. Fascinat de privelişte, nu-şi putea rupe ochii dintr-acolo, unde nu văzu nimic, dar nimic-nimic. În panică de comprehensiune, alergă înrtr-un suflet acasă, strigînd din poartă, să audă toată mahala: “Mîcăăăi, da’ Snejana n-are puţă!!!” Bunica se făcu toată un zîmbet şi, mai mult pentru sine, îl linişti băbeşte, cum crezu ea de cuviinţă: “...să te mai văd cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Puţin înainte de a se prăpădi, bătrîna îşi văzu visul cu ochii – pe linia bărbătească a familiei îşi făcea intrarea prima fetiţă, şi tocmai fiica nepotului care-i semăna întru totul, de la înfăţişare la onomastică; fiindcă nu-i putea reţine numele strănepoatei, dar mai ales fiindcă trebuia să poarte un nume, bucuria ochilor ei se chema Puţana mamei, puţană.
* * * * * * *
Mai încoace, mărturisesc că am potrivit în aşa fel încît Arme-le mele grăitoare să apară în preajma Zilei Ei de Naştere, poemul de deschidere al volumului – pentru mine mai mult decît o ars poetica – fiindu-i închinat:
Avant là, l’et(t)re
“să ridici prin puterea de abstractizare, plimbându-te printre morminte şi cruci, cimitirul la schema
unei fraze cu subordonate de timp loc mod cauză ş.a., a zâmbit profesorul
de sintaxă, doar pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche
şi-nţeleaptă. dar tu ucenicul meu cum stabileşti tu raporturi de coordonare şi subordonare?”
încă din facultate ştiam pe de rost cimitirul central toate sub-
ordonatele lui: temporala din poartă (sectorul soldaţilor ruşi morţi în primul
mondial) cauzala mai înghesuită-ntr-o margine (foarte mulţi tineri copii
morţi în '46-'47 de foamete) sau concesiva (morminte cu steaua lui moise
desfăcută la capătul braţelor crucii lui christ). mă duceam la
cimitir cu senzaţia reconfortantă c-aş merge neanunţat într-o vizită la
joseph grand (pentru mine mai mult decât un personaj). şi acelaşi regretul
de-a nu-l prinde chiar dacă de fiece dată-mi lăsa la vedere mesajul său — fraza-ntr-o ultimă
(vorba vine) redacţie. cred c-am citit-o în sute de feluri: căţelul pământului
tropăind pe aleile când înflorite când mai scuturate mereu mi-a ieşit înainte
într-o zi-l îngropam pe-un confrate când am auzit nişte sunete (ca ale vocii
lui emil cioran din exerciţii de admiraţie): “am suprimat
adjectivele”. “să adânceşti săpătura-n cuvânt, a rânjit profesorul de mor-
fologie prin cumul gropar, cu un rând de hârleţe în plus decât cum
cere norma doar pentru ca sensu-ngropat în cuvânt să rămână
nepătruns de prostime şi ploi cât mai mult timp posibil. dar tu
ucenicul meu astăzi când duci la ureche cuvântul şi-l scuturi ca pe o cutie
de chibrituri tu câte-nţelesuri în liniştea lui de mormânt desluşeşti?”
eu de sus de pe marginea gropii când o petrecui cu privirea pentru totdeauna
am văzut frumuseţea turnată în forme noi/moi de femeie şi-acestea intrând în pământ ca
(viţa verde de iadără pusă-ntre foile bibliei vechi de familie să se usuce şi care
răzbunându-se intră în sfânta scriptură pătrunde în litera legii urmând
la-ntâmplare geneza şi apocalipsa exodul şi pildele ecleziastul şi faptele
până dă de cântarea cântărilor până se culcă-n versetul 5,3: “mi-am scos haina...”)
pentru-a face reclamă mormântului decapotat bun de călătoria de nuntă
am văzut golul dezlocuit de acesta acelaşi cu golul pe care l-ar fi dislocat
în mai mult ca perfectul un infinitiv m-am văzut peste ani prohodit de
bustuariae-n capela sintaxă şi locul în frază/în schemă mi-l ştiu. n-am văzut doar
cum pe 31 a VIII-a A.D. MCMXCIV ma gra(nde-)mere emilia murind i-a ieşit un
sfânt pe gură prin cumul docent profesor de fonetică. n-a spus nimic. a citit
poezia. bunicii i-a pus între degete-o cretă şi mâna ca unei fetiţe la
prima lecţie de scris i-a condus-o încet de la stânga la dreapta-mpreună
peste numele meu iscălindu-se: n
Tot ce am scris de-atunci încoace stă sub semnul absenţei ei omniprezente, chipul ei – în filigran – conferind autenticitate fiecarei zile/file întoarse. Iată cum mi-o amintesc (dau mai jos două fragmente din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din primul şi, respectiv, ultimul capitol, bunică-mea Emilia fiind singurul personaj prezent în toate 10):
* * * * * * *
...nu mai devreme, căci abia în ‘70 se bătuse moneda de 1 rublă, jubiliară, cu chipul lui Lenin (1870-1924). Avea două, nou-nouţe, şi nu s-ar fi despărţit de ele pentru nimic în lume, dacă într-o după-amiază de primăvară nu le-ar fi călcat pragul un om şi-o femeie, uzi din cap pînă-n picioare, cu cîte-o desagă pe umeri. Cutreierau satele din cîmpia Sorocii, cu cerutul, după ce o viitură pe Nistru le luase la vale agoniseala de-o viaţă. Arătau ca vai de ei, încît copilul se refugie speriat pe cuptor, de unde se auzea, la intervale iregulate, glasul bunicii, întrebîndu-i de una de alta – ţăranii se recunosc înde ei după miros, mai ceva ca jivinele; şătrarilor le-ar fi trîntit uşa-n nas fără vorbă! –, înainte să le pună-n sac “ce-a dat dumnezeu”. Terfe, un pumn de făină, o legăturică de fasole. Erau gata să plece, au şi epuizat şirul de “bogdaprosti! bogdaprosti!!”, cînd bunica unde-l strigă pe nume – acelaşi cu al ei, doar că la diminutiv – să se facă pînă la ea, cu ce are el acolo în punguţă. Nu mai auzise pînă atunci că “banu-i ochiul dracului”, atît i-a spus bunica, luîndu-i-le pe amîndouă, rublele, cum ai scopi un godac, nici n-a avut timp să în-cu-vi-...ţăie de ciudă. Nu i-a iertat-o, şi atunci cînd bunica se apucase să strice cuptorul (de fapt, să-l ungă...), de îndată ce s-a mai încălzit pe-afară, i-o trînti de la obraz: “Mîcă, da’ eşti o vacă încălţată!” Zile nenumărate – exceptîndu-le pe cele cu care bunelul îşi data scrisorile către fiu, ofiţer în Armata Sovietică pe punct de a fi lăsat la vatră, cu nelipsita lor formulă de încheiere, încondeiată, cu litere de tipar, cu mînuţa lui de preşcolar: “...ŞI ÎNTOARCERE FĂRĂ PRIMEJDIE” – în care nu a făcut decît să crească. 22, a şasea. 7 ani. Prima zi de naştere sărbătorită-n familie. Gustul de vin ieftin de pe limbă. Uşoara ameţeală – “Mîcă, da’ pămîntu’ se-nvîrteşte!...” –, şi sentimentul inexprimabil că totul abia începe, dacă nu cumva s-a şi terminat. În sfîrşit, cocoşul cîntînd în prag a musafiri, sîngele-i alergat prin ogradă după ce bunica i-a retezat, scurt, capul pe trunchi, iar pasărea a izbutit să se smulgă din mîinile-i noduroase, umplînd curtea cu desene de Kandinsky. “Fuge de moarte, glasul lui ţîşni din senin, cumva fără voia lui, de parcă un înger a sunat într-o trîmbiţă de argint, da’ tot nu scapă!” Altădată, s-ar fi luat după pasăre, cine ştie dacă nu ar fi reuşit chiar să pună mîna pe ea, acum însă, după ce i-a ieşit un înger pe gură – vorba bunicii –, se cheamă că s-ar fi aţinut după moarte. Într-un tîrziu – cocoşul fierbe-n oală, la foc încet, să nu i se dezghioace carnea de pe oase; ţărîna s-a şters şi ea pe gură, nimic de spus; singur, trunchiul de cireş din mijlocul ogrăzii şi-a mai trecut un suflet pe răboj – intră-n scenă părinţii, venind din Crimeea via Ch-ău, tata îmbrăcat în uniformă militară, mama – ca mama. Îşi dă seama de sosirea lor după larma din ogradă, şi acum aleargă din fundul grădinii cu pantalonaşii pe vine – clipa, atît de aşteptată, l-a prins făcîndu-şi nevoile –, să-şi rupă capul, strigînd în gura mare: “Mama şi tata! Mama şi tata!” Va mai reţine din acea după-amiază gestul cu care bunica şi-a dus palma la gură, ca şi cum nu ar fi trebuit să audă, tocmai el, ceea ce ştiuse dintotdeauna: “Sîngele apă nu se face...” De-odată, în atmosfera de sărbătoare se simţi, vag, un aer de cazarmă: tata dădea ordine precise, începînd cu spălarea pe mîini – se pronunţaseră, parcă, şi cuvîntul “holeră”, dacă nu cumva peste faptele acelei zile s-a suprapus o altă amintire, de mai tîrziu, cînd bunelul fusese internat în spitalul raional din cauza unei banale diarei –, tot el supraveghind buna desfăşurare a operaţiunii de igienizare colectivă. O! cu cîtă rîvnă şi le săpuni, pînă la coate, ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de mănuşi de mireasă doar să-i fie pe plac tatălui, înainte de a i le prezenta: “Mîinile lui Lenin!” Nimeni nu l-a învăţat să spună aşa, nici măcar nu fusese pînă-n satul vecin, Cuhureştii de Sus, unde, într-o vitrină special amenajată din buricul tîrgului, era reprodus, în miniatură, cabinetul de la Kremlin, cu Ilici scriind de zor la lumina unei lămpi cu abajur verde ce ardea toată noaptea; din contră, bunica bombăni numaidecît: “Da’ mai dă-l încolo de jidan!”, ceea ce i-a atras neîntîrziat admonestarea fiului: “Mamă, nu grăi aşa faţă de copchil!” Dar copilul, copilul nu mai era copchil. Tocmai se lepădase, fără s-o ştie, de bunica al cărei nume îl purta şi s-a dat, cu bună ştiinţă, în credinţa Tatălui în a cărui basilică îngenunche.
(…)
Era încă un înger, cînd o fetiţă din vecini se aşeză în pirostrii chiar în faţa lui şi, fără a se ascunde sau a schiţa vreun gest de ruşine, făcu pipi. Fascinat de privelişte, nu-şi putea rupe ochii dintr-acolo, unde nu văzu nimic, dar nimic-nimic. În panică de comprehensiune, alergă înrtr-un suflet acasă, strigînd din poartă, să audă toată mahala: “Mîcăăăi, da’ Snejana n-are puţă!!!” Bunica se făcu toată un zîmbet şi, mai mult pentru sine, îl linişti băbeşte, cum crezu ea de cuviinţă: “...să te mai văd cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Puţin înainte de a se prăpădi, bătrîna îşi văzu visul cu ochii – pe linia bărbătească a familiei îşi făcea intrarea prima fetiţă, şi tocmai fiica nepotului care-i semăna întru totul, de la înfăţişare la onomastică; fiindcă nu-i putea reţine numele strănepoatei, dar mai ales fiindcă trebuia să poarte un nume, bucuria ochilor ei se chema Puţana mamei, puţană.
* * * * * * *
Mai încoace, mărturisesc că am potrivit în aşa fel încît Arme-le mele grăitoare să apară în preajma Zilei Ei de Naştere, poemul de deschidere al volumului – pentru mine mai mult decît o ars poetica – fiindu-i închinat:
Avant là, l’et(t)re
“să ridici prin puterea de abstractizare, plimbându-te printre morminte şi cruci, cimitirul la schema
unei fraze cu subordonate de timp loc mod cauză ş.a., a zâmbit profesorul
de sintaxă, doar pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche
şi-nţeleaptă. dar tu ucenicul meu cum stabileşti tu raporturi de coordonare şi subordonare?”
încă din facultate ştiam pe de rost cimitirul central toate sub-
ordonatele lui: temporala din poartă (sectorul soldaţilor ruşi morţi în primul
mondial) cauzala mai înghesuită-ntr-o margine (foarte mulţi tineri copii
morţi în '46-'47 de foamete) sau concesiva (morminte cu steaua lui moise
desfăcută la capătul braţelor crucii lui christ). mă duceam la
cimitir cu senzaţia reconfortantă c-aş merge neanunţat într-o vizită la
joseph grand (pentru mine mai mult decât un personaj). şi acelaşi regretul
de-a nu-l prinde chiar dacă de fiece dată-mi lăsa la vedere mesajul său — fraza-ntr-o ultimă
(vorba vine) redacţie. cred c-am citit-o în sute de feluri: căţelul pământului
tropăind pe aleile când înflorite când mai scuturate mereu mi-a ieşit înainte
într-o zi-l îngropam pe-un confrate când am auzit nişte sunete (ca ale vocii
lui emil cioran din exerciţii de admiraţie): “am suprimat
adjectivele”. “să adânceşti săpătura-n cuvânt, a rânjit profesorul de mor-
fologie prin cumul gropar, cu un rând de hârleţe în plus decât cum
cere norma doar pentru ca sensu-ngropat în cuvânt să rămână
nepătruns de prostime şi ploi cât mai mult timp posibil. dar tu
ucenicul meu astăzi când duci la ureche cuvântul şi-l scuturi ca pe o cutie
de chibrituri tu câte-nţelesuri în liniştea lui de mormânt desluşeşti?”
eu de sus de pe marginea gropii când o petrecui cu privirea pentru totdeauna
am văzut frumuseţea turnată în forme noi/moi de femeie şi-acestea intrând în pământ ca
(viţa verde de iadără pusă-ntre foile bibliei vechi de familie să se usuce şi care
răzbunându-se intră în sfânta scriptură pătrunde în litera legii urmând
la-ntâmplare geneza şi apocalipsa exodul şi pildele ecleziastul şi faptele
până dă de cântarea cântărilor până se culcă-n versetul 5,3: “mi-am scos haina...”)
pentru-a face reclamă mormântului decapotat bun de călătoria de nuntă
am văzut golul dezlocuit de acesta acelaşi cu golul pe care l-ar fi dislocat
în mai mult ca perfectul un infinitiv m-am văzut peste ani prohodit de
bustuariae-n capela sintaxă şi locul în frază/în schemă mi-l ştiu. n-am văzut doar
cum pe 31 a VIII-a A.D. MCMXCIV ma gra(nde-)mere emilia murind i-a ieşit un
sfânt pe gură prin cumul docent profesor de fonetică. n-a spus nimic. a citit
poezia. bunicii i-a pus între degete-o cretă şi mâna ca unei fetiţe la
prima lecţie de scris i-a condus-o încet de la stânga la dreapta-mpreună
peste numele meu iscălindu-se: n