72 de ani şi două zile, atît a durat comunismul în Europa de Est (cu excepţia de rigoare a regimului lui Vladimir Voronin, coborîtor din stafia marxistă – vă mai amintiţi: „O stafie bîntuie prin Europa, stafia comunismului” –, parcă spre a-şi justifia numele, pe franţuzeşte revenant). Nu atît anii, echivalenţi speranţei de viaţă în multe ţări europene, cît zilele, două la număr, mi se par – vorba clasicului – „mai lungi decît veacul”. (Formidabilă, replica polonezilor: „– Pe veci cu Uniunea Sovietică! – De-acord, dar nici o clipă mai mult!!!”)
Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronymus Bosch:
„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (...), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (...) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte... He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.
O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (...) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (...), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (...)
Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (...) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (...) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (...)
Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”
Şi aşa preţ de 50 de pagini!
Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIE care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căderii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a radat o şansă.
Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.
Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronymus Bosch:
„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (...), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (...) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte... He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.
O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (...) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (...), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (...)
Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (...) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (...) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (...)
Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”
Şi aşa preţ de 50 de pagini!
Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIE care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căderii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a radat o şansă.
Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.
