Mare satisfacţie în Parlamentul European, după ce Preşedintele ceh Vacklav Klaus a semnat Tratatul de la Lisabona. Mai mult, imediat după ce Klaus a semnat şi Tratatul de la Lisabona a fost ratificat de ultima ţară care ezita, a mai dispărut un posibil obstacol.
David Cameron, liderul Conservatorilor britanici şi, foarte probabil, viitorul Prim Ministru britanic, a anunţat că renunţă la organizarea unui referendum pe tema Tratatului de la Lisabona, în Marea Britanie. Referendumul fusese promis explicit de laburişti, partidul de guvernămînt, şi a fost susţinut energic de conservatori. Ulerior laburiştii au dat, treptat, înapoi, şi au renunţat, sub diverse argumente, la orgnaizarea referendumului care făcea parte, iniţial din Programul lor de Guvernare. Acum, Conservatorii, care erau consideraţi, partidul anti-unionist prin excelenţă, au renunţat deasemenea. Argumentul lor: Tratatul de la Lisabona a devenit, practic, o realitate, după ce a fost ratificat de toată Europa. Argumentul nu e greşit dar realitatea pe care o apără e deficitară.
În fond, după aventurile Tratatului de la Lisabona, ansamblul UE iese bine, în timp ce bunele practici şi reputaţia democraţiei nu ies deloc bine. Mai întîi, pentru că Tratatul de la Lisabona e urmaşul fostului Tratat Constituţional care a fost respins, prin referendum, de alegătorii francezi şi olandezi. Votul lor a fost clar dar valoarea lui finală a fost nulă. Imediat după eşec, Tratatul Consituţional a fost retras, trimis în depou, rebotezat şi retrimis pe piaţă, sub numele de Tratatul de la Lisabona. Evident, nimeni n-a mai avut curajul să rişte şi Tratatul de la Lisabona n-a fost trimis în faţa alegătorilor francezi şi olandezi ci ratificat de parlamentele francez şi olandez. Din votul franco-olandez n-a rămas nimic. Rezultatul operaţiunii le comunică multor europeni că votul lor are o utilitate limitată.
Apoi, Tratatul de la Lisabona a fost învins de alegătorii din Irlanda. După un an şi jumătate, irlandezii au aflat, încă, că votul nu e corect şi trebuie să voteze din nou. A doua oară, Tratatul de la Lsiabona a trecut şi - nu e clar de ce - de data asta votul a fost declarat valid. Rezultatul acestei operaţiuni: destui europeni au înţeles că democraţia e variabilă şi nu decide ce decide.
În sfîrşit, capitularea partidelor britanice e, la rîndul ei, un episod mai mult decît discutabil. Promisiuni scrise solemne au fost retrase iar această substituire a aliementat masiv proasta reputaţie a politicienilor democraţi. În al doilea rînd, după ce a anunţat că renunţă la referendum, Cameron a lansat proiectul unei legi care stabileşte - atenţie! - că, de acum înainte, orice Tratat European va fi supus obligatoriu referendumului. Episodul e hilar şi echivalează cu: legea e sfîntă pentru toţi cei de după mine dar nu pentru mine.
Adoptatea Tratatului European nu e o poveste întru totul armonioasă. Vechi principii şi obişnuinţe democratice au fost relativizate sau chiar încălcate. Cine porneşte pe acest drum se poate aştepta la surprize.
David Cameron, liderul Conservatorilor britanici şi, foarte probabil, viitorul Prim Ministru britanic, a anunţat că renunţă la organizarea unui referendum pe tema Tratatului de la Lisabona, în Marea Britanie. Referendumul fusese promis explicit de laburişti, partidul de guvernămînt, şi a fost susţinut energic de conservatori. Ulerior laburiştii au dat, treptat, înapoi, şi au renunţat, sub diverse argumente, la orgnaizarea referendumului care făcea parte, iniţial din Programul lor de Guvernare. Acum, Conservatorii, care erau consideraţi, partidul anti-unionist prin excelenţă, au renunţat deasemenea. Argumentul lor: Tratatul de la Lisabona a devenit, practic, o realitate, după ce a fost ratificat de toată Europa. Argumentul nu e greşit dar realitatea pe care o apără e deficitară.
În fond, după aventurile Tratatului de la Lisabona, ansamblul UE iese bine, în timp ce bunele practici şi reputaţia democraţiei nu ies deloc bine. Mai întîi, pentru că Tratatul de la Lisabona e urmaşul fostului Tratat Constituţional care a fost respins, prin referendum, de alegătorii francezi şi olandezi. Votul lor a fost clar dar valoarea lui finală a fost nulă. Imediat după eşec, Tratatul Consituţional a fost retras, trimis în depou, rebotezat şi retrimis pe piaţă, sub numele de Tratatul de la Lisabona. Evident, nimeni n-a mai avut curajul să rişte şi Tratatul de la Lisabona n-a fost trimis în faţa alegătorilor francezi şi olandezi ci ratificat de parlamentele francez şi olandez. Din votul franco-olandez n-a rămas nimic. Rezultatul operaţiunii le comunică multor europeni că votul lor are o utilitate limitată.
Apoi, Tratatul de la Lisabona a fost învins de alegătorii din Irlanda. După un an şi jumătate, irlandezii au aflat, încă, că votul nu e corect şi trebuie să voteze din nou. A doua oară, Tratatul de la Lsiabona a trecut şi - nu e clar de ce - de data asta votul a fost declarat valid. Rezultatul acestei operaţiuni: destui europeni au înţeles că democraţia e variabilă şi nu decide ce decide.
În sfîrşit, capitularea partidelor britanice e, la rîndul ei, un episod mai mult decît discutabil. Promisiuni scrise solemne au fost retrase iar această substituire a aliementat masiv proasta reputaţie a politicienilor democraţi. În al doilea rînd, după ce a anunţat că renunţă la referendum, Cameron a lansat proiectul unei legi care stabileşte - atenţie! - că, de acum înainte, orice Tratat European va fi supus obligatoriu referendumului. Episodul e hilar şi echivalează cu: legea e sfîntă pentru toţi cei de după mine dar nu pentru mine.
Adoptatea Tratatului European nu e o poveste întru totul armonioasă. Vechi principii şi obişnuinţe democratice au fost relativizate sau chiar încălcate. Cine porneşte pe acest drum se poate aştepta la surprize.