Linkuri accesibilitate

Orice s-ar spune, viaţa i-a zîmbit mereu lui Francis Scott Fitzgerald, înzestrîndu-l cu un talent prodigios, scoţîndu-i-o înainte pe superba aristocrată Zelda, cu care-şi împarte timpul între Paris, Riviera şi Roma, aducîndu-i prietenia lui Hemingway, Dos Passos şi Thomas Wolfe, dar şi aprecierea marelui public, pentru a lua sfîrşit brusc, la doar 44 de ani. Cel care se întreba, la nici 24 de ani, într-o nuvelă de proporţii, 1 Mai: „Ce se va alege din tînăra generaţie?”, va ajunge să reprezinte, ca nimeni altul, această generaţie pierdută al cărei portet de grup îl zugrăveşte cu brio în volumul de nuvele Un diamant cît Hotelul Ritz, Polirom, 2006.

10 texte de dimensiuni diferite, de la cîteva pagini (Interminabila ieşire) la adevărate pînze epice, în care orice s-ar întîmpla şi oricît s-ar suferi, mereu la rage de vie iese învingătoare, şi asta fiindcă întotdeauna se găseşte cineva care să spună: „Nu plînge, zise tare o voce. Să nu mai plîngi niciodată. Lacrimile ţi-ar îngheţa pur şi simplu. Aici toate lacrimile îngheaţă!” Or, în lumea lui Fitzgerald se frîng mîinile în rugăciune, se frîng destine, se frînge glasul: „Eu sunt mai frumoasă decît oricare altă fată, zise Judy cu glasul frînt. De ce nu pot fi fericită?” Oameni săraci lipiţi şi milionari excentrici, nimeni nu-şi află liniştea sufletească, în frenezie generală a „anilor nebuni”.

O lume a dorinţei imediate colcăie în paginile cărţii, a cărei expresie mi se pare bine surprinsă de replica unuia dintre personajele Vise-lor de iarnă: „Arată mereu de parcă ţi-ar cere să o săruţi!” (Între paranteze fie spus, imperativul dorinţei pare să fie motorul cu ardere internă al personajelor fitzgeraldiene: „Nerăbdători, aşteptară ca acele trei siluete (...) să dispară, după care ea îl sărută pînă cînd cerul devi parcă străveziu (...) şi lacrimile fetei pieiră în extazul secundelor eterne” – ceea ce traduce un alt fel de a opri clipa cea repede.)
XS
SM
MD
LG