Linkuri accesibilitate

Nu am încotro, trebuie să încep prin a mărturisi că, timp îndelungat, am crezut că Şerban Foarţă este un personaj literar compus, în spatele căruia se ascunde un întreg Institut de Inginerie Genetică a Textului care încrucişează cuvinte, în vederea obţinerii limbii originare. Volumele de pînă la ’89, fără poza autorului, nu făceau decît să-mi confirme, o dată în plus, senzaţia de a fi antrenat într-un joc, dacă nu cu mărgele de sticlă, cel puţin cu biluţe de mercur ce se împrăştie în pagină şi se recompun după legi numai de ele ştiute, “un joc secund, mai pur”. Antologia de la Polirom, Opera somnia, cu imaginea poetului ieşind parcă din cadrul geamului (ca-n Ferestre în aprilie, să zicem), nu a reuşit să umple golul lăsat de retragerea demiurgului după ce îşi va fi desăvîrşit creaţia, de vreme ce poemele dintre cele două coperte nu poartă nici urmă de ceea ce s-ar numi, cu un termen impropriu, “biografism”.

Faptul că poetul debuta în volum ca “textier”, pe speze proprii (Ed. Litera, 1976), nu putea să nu se răsfrîngă – mai puţin fast – asupra viitorului autor al Simpleroze-lor (Ed. Facla, 1978). Ceea ce înseamnă că şi-a asumat, de la bun început, statutul de marginal sau, ca să cităm formula consacrată, de “poet perifeeric” al lumii scriitoriceşti de atunci. După trei decenii de la acel debut, aceeaşi lume nu se înghesuie să-i facă loc printre poeţii “de raftul întîi”, expediindu-vă sumar la “truveri” – e ca şi cum lui Paganini i s-ar recunoaşte calitatea de interpret virtuoz al Capriciilor, nu şi cea de compozitor (al acestora, inclusiv) –, chiar dacă în 2005 este distins cu Premiul Naţional de poezie „Mihai Eminescu”.

(Între paranteze fie spus, reacţiile la primul volum nu au fost – departe de aceasta! – unanime, din corul de admiratori: N. Manolescu, L. Ulici, C. Ungureanu, C. Moraru ş.a. desprinzîndu-se strident vocea dnei Tia Şerbănescu: ”Ideea de a tipări asemenea versuri (...) ni se pare sadică, denotînd gustul de a silui limba română”; mă întreb ce va fi zis distinsa doamnă la lectura Holorime-lor. Sună ca o sentinţă, nu?! Mai cu seamă în cazul unui poet ce i-a conferit limbii române nobleţea unei “langue de blason”.)

Vrăjită de vitraliile multicolore ale poemelor, o bună parte a criticii nu depăşeşte însă “obstacolul sticlei”, stăruind asupra caracterului abscons al acestora; dimpotrivă, poezia lui Şerban Foarţă mi se pare mai degrabă luminoasă – adevărat, o lumină filtrată prin azur, sinople, aur şi argint –, refăcînd cu mijloace moderne un Ev Mediu cromofil. Mă gîndesc că autorul Ethernul-ului pheminin trebuie să împărtăşească pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică.

Încercînd să-mi explic senzaţia de unicitate pe care o degajă această poezia, îmi zic că, în ultimă instanţă, poemele şerbanfoarţiene sunt ca nişte rochii haute couture făcute pe măsura unor top-modele ce se nasc doar pentru a defila pe podium, şi asta în timp ce astăzi se poartă – ierte-mi-se calamburul involuntar – prêt-à-porter, şi încă de la second-hand. O singură probă, de cea mai înaltă... probă:

Urmare şi adio

În cer, egrete,-n cer, crep roşu
în, toarse, caiere de nori.

Balconul cerului, în mare
bal,
conul cerului.
În mare,
întoarse caiere de nori.

În cer, egrete,-n cer, crep roşu;
în moar, terasele de nori.

În norii: flame,
gladii,
yole,
în oriflame, gladiole,
în, moarte, rasele de nori, –

în ce regrete
’ncerc
reproşu
orfan, dosindu-l, să i-l fac
or’, fandosindu-l, să i-l fac!

În cer, egrete,-n cer, crep roşu...

Epurată pînă la claritatea unor ferestre în aprilie, compusă parcă din sonorităţi de cristal de stîncă, spectaculoasă ca o descărcare în egretă, cu versuri tăiate în (holo)rime de-o precizie – barbiană – matematică, pe cît de răsfrîntă asupra-şi, pe atît de prinsă în corul liricii universale, în calitate de vocea întîii sau facînd ecou unor teme – majore, minore – străine, condamnîndu-se cu voluptate unei asceze a formei, poezia lui Şerban Foarţă seamănă izbitor cu un vitraliu ce ţine de catedrală în care se oficiază cultul (mallarmean) al limbii originare.

* * * * * * *

Astăzi ştiu că Şerban Foarţă există: ne scriem, îi recunosc vocea la telefon (ultima oară m-a sunat vineri, 30 octombrie, cînd tocmai i-am trimis la tipar volumul de poeme batrîneşti, Nu ştiu alţii cum sunt...), dar helas! încă nu ne-am văzut la faţă. Rîndurile de mai sus nu sunt decît cioburi de vitraliu prin care-l privesc, avînd grijă să nu mă eclipseze înainte ca să dăm ochii la lansarea prevăzută-n noiembrie la Bucureşti, pe singurul poet român în viaţă la care aş fi intrat ucenic.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG