Linkuri accesibilitate

E de înţeles, în contextul unei culturi după ureche, alias mimetice, cum era a noastră pe la 1840, imperativul lui Mihail Kogălniceanu: „Traducerile nu fac o literatură” (ceea ce nu putea şti la acea oră ilustrul înaintaş este că, atinsă de raza geniului, orice „tălmăcire” devine operă majoră a literelor naţionale – suficient să amintesc de „transpunerea” basmuilui Fata în gradina de aur a lui Richard Kunisch de către Mihai Eminescu în... Luceafărul); începutul de mileniu răstoarnă datele problemei – exişti în măsura în care eşti tradus (în cît mai multe limbi). Ca şi cum oglinda ţi-ar da certitudinea unei prezenţe.

Întrebarea este dacă unele oglinzi nu distorsionează realitatea; altfel spus, reflectîndu-ne sub un anume unghi, nu strîmbă ele oare imaginea noastră în lume? Deloc gratuită, problema a inflamat spiritele la cel de-al III-lea Forum al Traducătorilor şi Editorilor din Erevan (6-11 octombrie curent), cînd delegaţia ucraineană – una dintre cele mai tinere & performante – a constatat cu groază lipsa vîrfurilor poeziei ucrainene contemporane, altminteri reprezentată printr-un neica-nimeni, dintr-o ditamai antologie a ţărilor CSI (situaţie valabilă şi în cazul literelor basarabene). Scuzele antologatorului, cum că nu a avut cu cine se consulta, se întorc în tot atîtea capete de acuzare. De buna seamă, într-o lume a dreptului de autor, nu se poate prelua cutare sau cutare text & autor la voia întîmplării, smuls din contextul naţional, fără avizul unor cunoscători de la faţa locului. În caz contrar, această faţă (a locului) riscă să arate a grimasă.

Lucrurile devin ceva mai complicate cînd, volens-nolens (dar mai degrabă volens!), se mută însuşi cadrul unei culturi – bunăoară, literatura din Moldova este privită nu în contextul firesc al literelor române, ci al ţărilor CSI. Este cazul volumului Спел про лист зеленый я… Фольклор и литературные памятники Молдовы, Москва, Художественная литература, 2009, apărut în seria Классика литератур СНГ. Doar faptul că antologia este prefaţată de Ion Druţă – unul dintre promotorii moldovenismului antiromânesc de sorginte pravoslavnică – a fost suficient ca să mă pună în gardă, şi nu fără temei: folclorul nostru devine, sub pana druţiană, „молдавский эпос”, ca şi cum Toma Alimoş, Soarele şi luna, Mioriţa ş.a. nu au o circulaţie panromânească.

Din fericire, dr. Aliona Grati & dr. Tudor Colac pun lucrurile la punct, într-un studiu introdictiv de 15 pagini, «Поэтичная история народа», în care se vorbeşte competent despre „aportul tradiţiei moldoveneşti” la formarea limbii române literare, invocîndu-se creaţia lui Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Ion Creangă. (Antologatorul însă nu va ezita să adauge o linguriţă de fiere – după poveştile populare, cele ale lui Ion Creangă şi ale lui Mihai Eminescu, iată-l aliniat alături de marii clasici şi pe Trifan Baltă, un basarabean de souche, ce nu se ridică nici la genunchiul acestora.)

Toate bune şi frumoase, dar felul în care ediţia moscovită de la 2009 reface ceea ce, pînă la 1991, se numea „literatura sovietică multinaţională”, iar acum se autoproclamă „духовное пространство”, decupînd din literatura română doar clasicii moldoveni (Nota Bene, de dincolo de Prut!!!), mi se pare pur şi simplu un RAPT – Dimitrie Cantemir şi-o fi sfîrşit zilele în Rusia, decapitat la ordinul lui Petru I, dar Alecsandri, Eminescu şi Creangă în mod cert nu au trăit în URSS, şi nici CSI. (Între paranteze fie spus, majoritatea traducerilor din Eminescu sunt de-a dreptul mediocre, lipsind tocmai cea – excepţională! – semnată de Anna Ahmatova, a poemului Venere şi Madonă...)

În sfîrşit, dacă tot îşi propun unii să refacă „духовное пространство”, musai să scoată o antologie de poezie sovietică moldovenească, de la cîntăreţii primelor cincinale la poeţii anului ’89, cu toţii tributari regimului – că tălmaci n-au lipsit, şi nici ediţii anterioare –, să vedem atunci cîtă „духовность”, cu sau fără girul lui Druţă, mai rămîne.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG