Linkuri accesibilitate

Un lucru mai puţin sau deloc înţeles explică diferenţa majoră între Parlamentul European şi Parlamentele naţionale clasice. Diferenţa e uşor de observat: Parlamentele naţionale (cazul britanic e neîntrecut) sînt confrontanţionale - Parlamentul European e calm, pînă la placiditate.

Cauza e de căutat în mecanismul de constituire a textelor legislative. Acest proces extrem de complicat poate fi rezumat în felul următor: proiectele Parlamentului (rezoluţiile şi rapoartele) sînt negociate paragraf cu paragraf. Nici un text nu e elaborat fără participarea tuturor grupurilor politice din Parlament. Totul porneşte cu un text de bază. Autorul (raportorul) e reprezentantul unui grup politic şi, evident, încearcă să tragă textul spre interesele şi valorile dreptei, ale socialiştilor, ecologiştilor etc. Textul prezentat de raportor e preluat de aşa numiţii „shadow rapporteurs”, raportorii de control, desemnaţi de celelalte grupuri. Observaţiile raportorilor de control sînt discutate cu raportorul principal. De cele mai multe ori, se ajunge, după o suită îndelungată de negocieri, la un text de compromis.

Acest text e prezentat, apoi, de raportor şi de raportorii de control, grupurilor din care fac parte. Acolo are loc o nouă dezbatere şi grupurile politice acceptă sau nu compromisul. Abia după acest filtru, textul se întoarce în Comisia de Specialitate unde e discutat din nou. În sfîrşit, după încheierea acestui ultim tur, textul ajunge în plen, unde e supus la vot. De multe ori, textul care ajunge în plen e practic un text deja agreat de grupurile politice iar votul e calm şi previzibil. Disputa lipseşte de la dezbaterile în plen, unde votul merge în cascadă şi poate rezolva, zeci de documente într-o singură şedinţă (cu observaţia că parlamentarii riscă entorse, după ce ridică mîna de zeci de ori, timp de o oră sau două).

Aşadar, diferenţa între Parlamentul European şi Parlamentele Naţionale, vine din tratamentul aplicat dezbaterii. În Parlamentul European, disputa are loc şi se conumă, în culise, înainte de sesiunile în plen. Cînd ajunge în plen, documentul e deja tranşat iar disputele încheiate. În Parlamentele naţionale, disputa se poartă în plen. Nu toate disputele sînt absorbite înainte de plenul Parlamentului European, pentru că există teme şi iniţiative ireconciliabile (e vorba de rezoluţii politice care cer Parlamentului să se pronunţe pro sau contra unei situaţii, de pildă persecuţia de stat a opoziţiei în Iran). Însă, cel mai adesea, diferenţele politice sînt captate de negocierile de complexitate scolastică care preced votul. Consecinţa e aparenta pace şi insensibilitate a Parlamentului European.

Situaţia e ambivalentă: pe de o parte, Parlamentul European e o instituţie ultra-raţională, pe de altă parte lipsa de eveniment face din Parlamentul European, e o instituţie greu de prizat. E, însă, compromisul o soluţie superioară? Adevărul nu e pe undeva la mijloc. Adevărul e, de fiecare dată altul. Tehnica sofisticată a compromisului european are virtuţi şi limite.

Acolo unde problemele în discuţie au o natură tehnică proeminentă, regelementarea prin compromis e cum nu se poate mai potrivită. Acolo unde realitatea tehnică a problemelor e masiv colorată de interes naţional, compromisul e nedrept. De regulă, statele „sărace” ale estului nu pot extrage destul din compromisuri, pentru că au de rezolvat situaţii dramatice care au nevoie de soluţii favorabile clare.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG