Linkuri accesibilitate

Este de-a dreptul uluitor cum, uneori, poeţii reuşesc să dea, printr-un catren (exilat la Voronej, Osip Mandelstam scrie, înainte de a i se pierde urma în GULAG:

Пусти меня, отдай меня, Воронеж.
Уронишь ты меня иль проворонишь,
Ты выронишь меня или вернешь –
Воронеж – блажь, Воронеж – ворон, нож!)
,

un refren (în noiembrie 1986, cînd perestroika ne ocoleşte încă la o bătaie de puşcă, Dumitru Matcovschi lansează, în răspăr cu imaginea-standard, ajunsă clişeu, de „strugure de poamă (...) pe harta Uniunii”:

Trecută prin foc şi prin sabie,
furată, trădată mereu,
eşti floare de dor, Basarabie,
eşti lacrima neamului meu)


sau un distih (în 1979 chinezul Gu Cheng (1957-1993), el însuşi deportat împreună cu tatăl său în timpul Revoluţiei culturale în provincia Shandong, unde rămîne cinci ani fără să fie şcolarizat, scrijelează

Une génération
La nuit noire m’a donné des yeux noirs
Moi je m’en sers pour chercher la lumière


un adevărat manifest avant la lettre al celor care vor ieşi, 10 ani mai tîrziu, în Piaţa Tiananmen), chintesenţa unei epoci, mai cu seamă întunecate. E ca şi acum, vrînd să bată discret obrazul unor cumplite vremi, poetul – acest „samurai textual”, ca să-l parafrazez pe Marin Mincu – lasă o cicatrice în propria sa carne şi care-l doare în primul rînd pe el; dar anume această rană, închisă sau încă sîngerîndă, devine semnul particular al timpului pe care-l trăim. Nicio chirurgie Est-etică n-o poate îndepărta!
În ce ne priveşte, pun ultimul deceniu al secolului trecut sub bătaia catrenului lui Ştefan Baştovoi:

Tandreţe cecenă

Corpul tău avea ceva liniştitor şi intim,
ceva aparte,
ca o Cecenie îndepărtată, micuţo,
în care zilnic moare cineva.


I l-aş dedica, post-mortem, jurnalistei Anna Politkovskaia & jurnalistelor cecene, asasinate în ultimii ani; textul însă nu-mi aparţine, decît doar prin faptul că mi l-am apropriat tot citindu-l. Mă întreb care va fi catrenul (distihul? versul?) primului deceniu al mileniului III...


XS
SM
MD
LG