Prin ce cumplite dezamăgiri trebuie să treacă un poet ca să-şi intituleze antologia de autor chiar aşa: Neamul Cain, Ştiinţa, 2008, după ce că tot Domnia Sa scria, acum două decenii şi mai bine, unul dintre cele mai înălţătoare poeme ale acestui pămînt, Basarabia, al cărui refren – „Trecută prin foc şi prin sabie,/ furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu” – face cît un imn?!
La cei 70 de ani bătuţi pe muchie, Dumitru Matcovschi este poetul emblematic al acestui neam al nevoii, şi totodată ultimul mohican al generaţiei luptei cu inerţia, de unde şi imperativul categoric al versurilor sale, în care fibra eminesciană se împleteşte cu vîna ţărănească a lui Goga sau Cojbuc, fără a-l uita pe Mateevici. „Poetul, dacă nu e luptător, nu e nimic”, iată ce stă gravat pe scutul autorului nostru, iar de cealaltă parte – ascunsă, dar aproape de inimă –, se poate citi: „Scriu dureri. Şi bucurii, mici bucuriile, mari nu pot fi”.
Cavaler al Tristei Figuri, doar că atacînd acum nu atît morile de vînt, cît tot ce mişcă-n ţara asta împotriva Ţării, poetul face figură aparte printre congenerii săi de la ’89 – vă mai amintiţi: anul cînd Dumnezeu a fost român! –, unii pe scut, iar alţii pe soclu – adevărate monumente vii. Or, combustia poeziei sale o constituie acel amestec uşor inflamabil de iubire şi ură care face ca o mare pasiune – iar Dumitru Matcovschi este un mare împătimit de cuvînt – să se manifeste fără rest atît în bine, cît şi în rău. Cu aceeaşi mînă cu care înfierează răul, adeseori în stihuri mai degrabă publicistice, poetul ştie să atingă perfecţiunea, în poeme singulare cu adevărat antologice, cum ar fi Sărut, femeie, mîna ta; Cu numele tău; Inimă de mamă ş.a. Şi asta fiindcă, oricît s-ar lupta cu Neamul Cain, în ultimă instanţă autorul şlagărului Bucuraţi-vă tot un poet liric rămîne.
Opreşte-te, clipă, cît să-l asculţi: „Toamnele trec, grijile cresc, viaţa descreşte./ Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte”. Netrecătoare, versurile!
La cei 70 de ani bătuţi pe muchie, Dumitru Matcovschi este poetul emblematic al acestui neam al nevoii, şi totodată ultimul mohican al generaţiei luptei cu inerţia, de unde şi imperativul categoric al versurilor sale, în care fibra eminesciană se împleteşte cu vîna ţărănească a lui Goga sau Cojbuc, fără a-l uita pe Mateevici. „Poetul, dacă nu e luptător, nu e nimic”, iată ce stă gravat pe scutul autorului nostru, iar de cealaltă parte – ascunsă, dar aproape de inimă –, se poate citi: „Scriu dureri. Şi bucurii, mici bucuriile, mari nu pot fi”.
Cavaler al Tristei Figuri, doar că atacînd acum nu atît morile de vînt, cît tot ce mişcă-n ţara asta împotriva Ţării, poetul face figură aparte printre congenerii săi de la ’89 – vă mai amintiţi: anul cînd Dumnezeu a fost român! –, unii pe scut, iar alţii pe soclu – adevărate monumente vii. Or, combustia poeziei sale o constituie acel amestec uşor inflamabil de iubire şi ură care face ca o mare pasiune – iar Dumitru Matcovschi este un mare împătimit de cuvînt – să se manifeste fără rest atît în bine, cît şi în rău. Cu aceeaşi mînă cu care înfierează răul, adeseori în stihuri mai degrabă publicistice, poetul ştie să atingă perfecţiunea, în poeme singulare cu adevărat antologice, cum ar fi Sărut, femeie, mîna ta; Cu numele tău; Inimă de mamă ş.a. Şi asta fiindcă, oricît s-ar lupta cu Neamul Cain, în ultimă instanţă autorul şlagărului Bucuraţi-vă tot un poet liric rămîne.
Opreşte-te, clipă, cît să-l asculţi: „Toamnele trec, grijile cresc, viaţa descreşte./ Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte”. Netrecătoare, versurile!
