Abia în dimineaţa celei de-a doua zile a aflării noastre în Armenia – o ţară de piatră – avea să ni se arate şi cealaltă componentă a ecuaţiei din titlu, cartea! Ne ducem, într-un soi de pelerinaj modern (adică în cîteva autocare, cu ghizi care ne tot numără, fără să se mai obosească a ne povesti ceva), la Matenadaran, alias Casa Cărţii – o clădire monumentală agăţată pe stînci care găzduieşte cea mai mare colecţie de manuscrise, unele de peste două milenii, şi unde vin să le studieze, pe lîngă savanţii locali, şi cercetători din toată lumea.
Instantaneu de Mihai Vizel (Rusia)Ai zice că e un mausoleu al cărţii, dacă scrisul armean, inventat de Mesrop Maştoţ în 405 – deci acum 1.604 ani – nu şi-ar demonstra vitalitatea în timp. Mai mult decît un alfabet, literele lui Mesrop – 36 la număr – au şi funcţia de cifre, după cum urmează: primele nouă sunt unităţile; altele nouă, zecile; penultimele nouă, sutele; şi ultimele nouă, miile. Aşadar, armenii puteau face cele mai complicate operaţii matematice fără să recurgă la cifrele romane (deloc adaptate pentru aşa ceva) sau arabe (bune, dar străine).
Plus que ça, ordinea literelor atestă caracterul sacru al scrisului – prima buchie îl desemnează pe Dumnezeu Tatăl, iar ultima pe Iisus Hristos. (Într-una din zile, viceministrul Afacerilor Externe, şi el om al cărţii, avea să ne spună ce bătălie s-a dat în perioada sovietică pentru păstrarea alfabetului armean în faţa literelor chirilice – chiar dacă încă din clasa întîi copiilor le era impus ateismul, însuşi faptul de a scrie într-un alfabet ce începe cu Dumnezeu şi sfărşeşte cu Hristos îi reda tradiţiei creştine, catolicismul armean fiind autocefal de cînd lumea.)
Fotografie de Mihai Vizel (Rusia)În sala de expoziţie, unde se expune cca 1% din tezaurul de la Matenadaran, ghida reface pentru noi etapele dezvoltării scrisului, iar odată cu acesta, şi ale poporului armean: cel mai vechi manuscris e împietrit, literalmente, ceea ce-mi aduce aminte de titlul lui Anatol Codru, Piatra de citire, acum văzută cu ochii mei. Asta da, carte de identitate (citeşte – de nobleţe!) a unui neam ce s-a format în jurul muntelui, Araratul unde o fi tras la mal corabia bătrînului Noe.
Pe măsură ce înaintăm, creşte şi uimirea noastră: dicţionare în mai multe limbi deodată, glosare, gramatici comparate, tratate de medicină, matematică, ştiinţe ale naturii etc., totul atestă caracterul de neam al cărţii al poporului armean – asemănător, în acest sens, doar cu poporul lui Israel. Cînd ghida ne atrage atenţia asupa unor culegeri de cîntece arabe, persane, greceşti, ruse etc. transcrise în original cu caractere armeneşti, nu pot să nu mă gîndesc la cea mai importantă cucerire a anului ’89 de la noi – vă mai aduceţi aminte: anul cînd Dumnezeu a fost român! –, şi anume revenirea la caracterele latine ale scrisului nostru (similară, ca impact, cu căderea Zidului Berlinului, în cazul celor două Germanii).
La ieşire, o hartă istorică înfăţişează creşterea şi descreşterea statului armean, de la 300.000 km pătraţi pe vremuri la mai puţin de 29.000 km pătraţi, astăzi. (Pînă şi multele Ararat se află în curtea vecină, la turci.) Or, măreţia poporului armean, ca neam al cărţii, nu se dezminte nici astăzi – care naţiune mai are o sărbătoare naţională, înscrisă în calendarul religios, a Sfinţilor Traducători?!
Preluaţi de ghizii noştri, suntem ambarcaţi în autocare pentru a pleca la Tsaghkadzor, în apropiere de lacul Sevan, unde urmează să discutăm, pe durata a trei zile, în cadrul unor mese rotunde, despre „Практика переводов и рынок. Механизмы взаимодействия национальных литератур”. Cum practica bate gramatica, s-a zis cu „sfinţenia” traducătorilor contemporani (y compris, a noastră); totuşi ne alegem cu ceva – schimb de adrese, posibile proiecte comune, o mai bună cunoaştere a vecinilor etc., etc. Şi o nostalgie comună pentru lumea în care scrisul erau în puterea să creeze un neam tare ca piatra! Piatră de citire, cinste cui te-a scris...
Plus que ça, ordinea literelor atestă caracterul sacru al scrisului – prima buchie îl desemnează pe Dumnezeu Tatăl, iar ultima pe Iisus Hristos. (Într-una din zile, viceministrul Afacerilor Externe, şi el om al cărţii, avea să ne spună ce bătălie s-a dat în perioada sovietică pentru păstrarea alfabetului armean în faţa literelor chirilice – chiar dacă încă din clasa întîi copiilor le era impus ateismul, însuşi faptul de a scrie într-un alfabet ce începe cu Dumnezeu şi sfărşeşte cu Hristos îi reda tradiţiei creştine, catolicismul armean fiind autocefal de cînd lumea.)
Pe măsură ce înaintăm, creşte şi uimirea noastră: dicţionare în mai multe limbi deodată, glosare, gramatici comparate, tratate de medicină, matematică, ştiinţe ale naturii etc., totul atestă caracterul de neam al cărţii al poporului armean – asemănător, în acest sens, doar cu poporul lui Israel. Cînd ghida ne atrage atenţia asupa unor culegeri de cîntece arabe, persane, greceşti, ruse etc. transcrise în original cu caractere armeneşti, nu pot să nu mă gîndesc la cea mai importantă cucerire a anului ’89 de la noi – vă mai aduceţi aminte: anul cînd Dumnezeu a fost român! –, şi anume revenirea la caracterele latine ale scrisului nostru (similară, ca impact, cu căderea Zidului Berlinului, în cazul celor două Germanii).
La ieşire, o hartă istorică înfăţişează creşterea şi descreşterea statului armean, de la 300.000 km pătraţi pe vremuri la mai puţin de 29.000 km pătraţi, astăzi. (Pînă şi multele Ararat se află în curtea vecină, la turci.) Or, măreţia poporului armean, ca neam al cărţii, nu se dezminte nici astăzi – care naţiune mai are o sărbătoare naţională, înscrisă în calendarul religios, a Sfinţilor Traducători?!
Preluaţi de ghizii noştri, suntem ambarcaţi în autocare pentru a pleca la Tsaghkadzor, în apropiere de lacul Sevan, unde urmează să discutăm, pe durata a trei zile, în cadrul unor mese rotunde, despre „Практика переводов и рынок. Механизмы взаимодействия национальных литератур”. Cum practica bate gramatica, s-a zis cu „sfinţenia” traducătorilor contemporani (y compris, a noastră); totuşi ne alegem cu ceva – schimb de adrese, posibile proiecte comune, o mai bună cunoaştere a vecinilor etc., etc. Şi o nostalgie comună pentru lumea în care scrisul erau în puterea să creeze un neam tare ca piatra! Piatră de citire, cinste cui te-a scris...