Linkuri accesibilitate

Trecerea subterană e plină de buticuri improvizate, unde se vinde orice, de la haleală la tehnică electronică. Abia ieşiţi la suprafaţă, ni se deschide o perspectivă măreaţă – catedrala de piatră Sf. Grigor Lusavoritch. Intrăm, în vîrful degetelor, ca să nu deranjăm mirii – în plină desfăşurare, cununia religioasă umanizează oarecum casa Domnului care, văzută din interior, pare mult mai impozantă, asta şi datorită austerităţii decorului. Dumnezeule! ce înălţător sună limba armeană i(m)ntonată în cinstea tinerilor căsătoriţi.
Catedrala Sf. Grigor Lusavoritch


Deambulările prin centrul Erevanului continuă, cum e şi firesc, pe un traseu „turistic”, chit că nu prea dăm de străini. O stradă întreagă e transformată în vernisaj (asemănător celui de lîngă Teatrul „Mihai Eminescu” din Chişinău), iar marfa înşirată pe tarabe îşi exhibă specificul local: ibrice de toate mărimile, de la unele cît degetarul la adevărate cofăiele; brăţări & coliere din pietre semipreţioase locale; tablouri cu subiecte armeneşti; săbii şi pumnale caucaziene etc., etc., totul la preţuri modice. Kitschul naţional e pretutindeni acelaşi, diferă doar materia primă – lemn la noi, piatră la armeni ş.a.m.d.

În plin centru, contemplăm de pe treptele Galeriei Naţionale piaţa în formă de cerc puţin turtit pe două laturi ce aminteşte întrucîtva de Place de la Concorde din Paris. Aici, se numeşte Scuarul Republicii. De-o parte, Casa Guvernului, de alta ministerul Afacerior Externe, la care se adaugă, oglindindu-se simetric, hotelurile Erebuni şi Armenia Marriott, ai senzaţia că eşti prins între două potcoave rupte-n două ce ţin grămadă un spaţiu special organizat pentru manifestări (una tocmai este pusă la cale – împotriva semnării tratatului cu Turcia). Tuful armenesc (alias, piatra de culoare roz) pune bujori în obrajii milenarei capitale armene. Pe 10 octombrie aceasta celebrează 2.791 de la prima atestare documentară.

Moscheea Albastră
Cu harta pe post de busolă-n mînă, căutăm Moscheea Abastră, şi ea în plin centru, doar că ascunsă în fundul unei curţi. Descoperirea ei ne taie suflarea – acoperită cu majolică bleu, aduce izbitor cu moscheile din Samarkand, doar că la o scară mai mică (mde, se află pe pămînt creştin, şi încă din cele mai vechi timpuri – între paranteze amintesc că biserica armeană este autocefală). Ceva mai departe, găsesc pe hartă Bazarul Central; cum însă ora-i entre chien et loup, renunţăm, nu fără o oarece strîngere de inimă.

Faptul că am chiulit de la partea a doua a deschiderii solemne pentru a vedea oraşul era cît pe ce să ne coste – participanţii la Forum tocmai se îmbarcau în autocar pentru a merge la premiera spactacolului „Я – чайка”, în montarea lui Armen Kazancean, o recitire modernă a celebrei piesei cehoviene prilejuită de aniversarea celor 150 de ani de la naşterea lui Anton Pavlovici. Odată în plus, ne convingem că originalul – mai cu seamă atunci cînd e semnat de A.P. Cehov!!! – bate orice remake, interpretare (post-)modernă, variaţii pe temă etc. În final, aplauzele sunt mai curînd de circumstanţă. Îmi amintesc, cu legitimă mîndrie, ce Pescăruş fulminant a montat teatrul „Eugene Ionesco” din Chişinău, acum mai bine de un deceniu, în regia lui Mihai Fusu, cu inubliabila Nelly Cozaru spărgînd toate tiparele, chit că juca un rol secundar!
Cinăm la „Marco Polo”, grupaţi pe căprării. Pe masă – o singură sticlă de vin roşu la... 8 moldoveni. „Hai noroc!”

(va urma)
XS
SM
MD
LG