Linkuri accesibilitate

Prăbușirea regimurilor comuniste asemenea unor castele din cărți de joc.

Învăluite ani de zile în falsa glorie a unei propagande desănţate, bazate pe duplicitate, teroare, conformism şi frică, dictaturile comuniste s-au prăbuşit asemeni unor castele din cărţi de joc.

Acum două decenii, pe 7 octombrie 1989, in Berlinul de Est, avea loc parada militară menită să salute, cu marţială pompă, ziua de naştere a ceea ce s-a numit “Republica Democrată Germană”. Fondată din ordinul lui Stalin la 7 octombrie 1949, în zona sovietică de ocupaţie, die sogennnante DDR a fost o construcţie artificială, întemeiată pe mitul comunist despre “primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor”. A fost de fapt o sinistră dictatură birocratică, un despotism totalitar în care Partidul Comunist (SED) şi-a exercitat puterea înainte de toate prin utilizarea poliţiei secrete, terifianta Stasi. Miscările protestatare din RDG, adesori susţinute de Bisericile catolică şi luterană, s-au configurat ca acţiuni de rezistenţă civică inspirate de ethosul luptei anti-autoritare, de conştiinţa culpei tăcerii generaţiei care nu şi-a ridicat glasul împotriva nazismului. Victoria Solidarităţii în alegerile din Polonia şi formarea guvernului Mazowiecki au catalizat aceste forme de contastaţie. Disidenţa est-germană s-a transformat în opoziţie.

Albert Hirschman, marele ganditor social american, a scris la începutul anilor 90 un articol celebru în revista World Politics cu titlul “Exit, Voice, and the End of the GDR”, aplicând categoriile propuse de el într-o carte extrem de influentă. Exitul s-a realizat prin exodul populaţiei din Germania de Est. În august 1961, Zidul Berlinului (numit, pe bună dreptate, al Ruşinii) a fost înălţat pentru a împiedica cetăţenii est germani să voteze cu picioarele. A fost simbolul cel mai şocant, cel mai dezgustător şi cel mai palpabil al Războiului Rece, în chiar inima Europei Centrale.
Anul revoluţionar 1989 a radicalizat mişcările contestare născute la nivelul societăţii (grassroots). Între acestea, mişcările pacifiste şi ecologiste independente din RDG.

Societatea civilă era numele şi esenta ideii care a torpilat ordinea totalitară. Vocea, puterea celor fără de putere a început să fie auzită tot mai răsunător. În vara acelui an miraculos, prin Ungaria, s-a produs un nou exod. În loc de a impiedica tranzitul în masă al turiştilor est germani către Austria, cum le-ar fi impus-o “internaţionalismul socialist”, autorităţile de la Budapesta, primind semnalul verde al Kremlinului, l-au favorizat. Honecker şi camarila sa s-au plâns lui Gorbaciov, însă fără niciun rezultat.

La sesiunea Pactului de la Varşovia desfaşurată la Bucureşti (iulie 1989), liderul est german leşina şi era dus de urgenşă la Spitalul Elias. A doua zi era transportat cu avionul către Berlinul de Est unde avea să fie diagnosticat cu cancer. A rămas în toate acele luni (şi mai târziu, până la moarte) un stalinist înfocat, s-a opus oricărei reforme. Aparenţa era a unui militant auster, de-a dreptul spartan: în fapt, era un afemeiat înrăit, un personaj avid de funcţii, medalii şi onoruri. Mâna sa dreaptă era criminalul Erich Mielke, şeful Stasi, cel care îşi începuse cariera ca bătăuş de stradă implicat în câteva omoruri şi care, în Spania Războiului Civil, se specializase în lichidarea fizică a militanţilor anti-stalinişti (anarhişti şi troţkişti). Fără reticenţe şi fără scrupule, Honecker a ordonat arestări, bătăi, represiuni. Pentru el, timpurile lui Brejnev reprezentaseră paradisul. A rămas de pomină scâbrosul sărut dintre cei doi tirani. Liberalizarea gorbaciovistă era neândoios, pentru Honecker, ca şi pentru Ceauşescu, o trădare a sacrelor principii bolşevice, o impardonabilă blasfemie.

La 7 octombrie, Honecker, Ceauşescu, Jakeš, Jivkov şi alţi potentaţi anti-reformişti au fost martorii unei noi explozii a vocii populare: tinerii din FDJ (Freie Deutsche Jugend), UTC-ul est german, au scandat, în locul lozincilor oficiale, cuvintele: “Gorbaciov, salvează-ne!” Prezent acolo, Gorbaciov a urmărit atent ce se întâmplă. A rostit faimoasele cuvinte” “Viaţa îi pedepseşte pe cei care resping schimbarea”. În acele săptămâni, s-a născut, s-a afirmat noua viziune: Wir sind das Volk ! (noi suntem poporul). Combinaţia revoluţionară dintre exit şi voce a accelerat colapsul RDG, l-a făcut iminent şi inevitabil.

Pentru Ceauseşcu ceea ce a văzut la Berlin a fost un avertisment greu de ignorat, o indicaţie că nu putea aştepta nici un fel de sprijin din partea lui Gorbaciov. Dimpotrivă, liderul sovietic îl detesta cu pasiune pe cel pe care îl numea, în conversaţiile cu consilierii săi, “Führerul român”. Pe 16 octombrie, Honecker era debarcat în urma unei conspiraţii la vârf. Urmaşul său, o alegere total neinspirată, a fost Egon Krenz, el însuşi compromis ca fost supervizor al Stasi din partea Biroului Politic. Între timp avuseseră loc noi demonstraţii la Berlin, Leipzig, Dresda, Rostock, urmate de sute de arestări.

Intr-o carte recentă ziarisul britanic Victor Sebestyen explorează declinul Blocului Sovietic şi momentele-cheie ale prăbuşirii fortăreţei socialismului militarist numită RDG (Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire, Weidenfeld and Nicolson, 2009). Volumul conţine capitole extrem de percutante despre România lui Ceauşescu şi finalul comunismului dinastic.

Krenz nu a rezistat mult în funcţie: pe cât de vanitos, pe atât de inept, a comis gafă după gafă. Pe data de 9 noiembrie, fără ca macar Krenz să ştie ce se petrece, liderul organizaţiei de partid din Berlinul de Est, Günther Schabowski, a anunţat, într-o conferinţă de presă intrată în istorie, libertatea imediată de circulaţie pentru cetăţenii RDG. În câteva ceasuri, zeci de mii de berlinezi au luat cu asalt punctele de frontieră, inclusiv Checkpoint Charlie. La ora 10 şi 45 de minute (p.m.) se petrecea minunea: se dansa, se fraterniza, se bea şampanie pe Zid. Se terminase coşmarul, începea sărbatoarea. Deşi era noapte, cetăţenii RDG puteau simţi ceea ce îl făcuse pe Hegel cândva să asemuiasca debutul Revoluţiei Franceze cu “un superb răsărit de soare”. Era clar că se apropia clipa recăştigării suveranităţii politice. Iar justificările pentru existenţa RDG deveniseră caduce, penibile, de un infinit ridicol.
XS
SM
MD
LG