Elev fiind, am studiat în clasele mari ceea ce se numea pe atunci, în temei — pe bună dreptate, literatura sovietică moldovenească. Printre puţinele texte demne de a fi reţinute se număra şi povestirea lui George Meniuc, Ultimul vagon. Acum, ca şi atunci, am simţit că, pe lîngă nostalgia dispariţiei tramvaiului din Chişinău, autorul — un strălucit intelectual de formaţie interbelică, ce face greşeala de a se fi întors în Basarabia natală, după 28 iunie ‘40 — regreta de fapt altă pierdere, a unei lumi care începuse să se aşeze pe şinele modernităţii; din corespondenţa sa cu George Uscătescu apărută postum, după ‘89, reiese limpede că G. Meniuc nu şi-a iertat întreaga-i viaţă că, în ‘40, pur şi simplu... a rămas de tren. Nu este singurul — o serie de intelectuali şcoliţi la Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iasi etc. sunt în aceeaşi situaţie. Atunci cînd nu sunt înghesuiţi în vagoanele de vite pentru a lua drumul GULAG-ului (N. Costenco, M. Curecheru), sunt evacuaţi în vagoane blindate la Moscova, pentru a forma noua elită roşie, iar pentru ca revenirea lor la dragostea de-ntîi să fie imposibilă, cărţile le sunt tipărite cu “neostenita chiriliţă” (V. Senic), schimbarea alfabetului echivalînd cu schimbarea ecartamentului de cale ferată la Ungheni — mai lat cu o palmă decît cel de peste Prut.
Despre acest ultim vagon, de pe linia Chişinău-Moscova (via Tiraspol), pe care-l cunosc din interior, vreau să vorbesc în continuare, nu înainte de a evoca — a cîta oară — copilăria, singura nevinovată. Ei bine, în acea copilărie în cazul în care se ivea vreo rivalitate între doi egali, pe loc se trăgea la sorţi într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil şi la-ndemîna oricui. La comanda “Un-doi-trei!”, cei doi împricinaţi arătau concomitent o anumită “figură” cu palma: “hîrtie”, ”piatră” sau ”foarfece”. “Hîrtia” (palma desfăcută) acoperea “piatra” (palma făcută pumn), “piatra” zdrobea “foarfecele” (palma arătînd două degete, arătătorul şi mijlociul, desfăcute ca litera V), “foarfecele” la rîndu-i tăia “hîrtia”. Aveam de a face cu un mic model — primul, dacă-mi aduc bine aminte, şi mă tem că şi ultimul — de echitate: niciuna din “figuri” nu era invincibilă, fiecare însă era “mai mare” în raport cu o altă “figură”, la rîndu-i “mai mare” decît o a treia “figură” care, e adevărat, era “mai mare” decît prima.
Ce surpriză să văd, peste ani şi ani de zile, cum doi detectivi particulari îşi dispută, într-un film american de prin anii '60, dreptul la risc exact după metoda descrisă mai sus! Atunci “hîrtia-piatra-foarfecele” copilăriei mele au căpătat brusc valoare de model universal; urma doar să-l “verific”. Bineînţeles, am tras cenuşă la turta care ne interesează în cazul de faţă, stabilind astfel prima tripletă de corespondenţe: dacă “piatra” simbolizează Cetatea/Statul, atunci “hîrtia” este, de bună seamă, Cultura/Libertatea cuvîntului, iar “foarfecele” nu poate fi decît Cenzura/Controlul de Stat. Model perfect valabil al societăţii din care tocmai am ieşit (mai puţin ea din noi!): Cultura trăieşte sub ameninţarea, explicită sau implicită, a Cenzurii (inclusiv, a autocenzurii), ceea ce o face să se exprime cu jumătate de gură (depinde de apetitul “foarfecelor”, dar şi de curajul artistului de a nu se uita de fiecare dată în gura “foarfecelor”) sau printre rînduri (fiindcă, nu-i aşa? poţi tăia anumite rînduri din carte, nu şi “printre rînduri”-le!), în urma acestei strategii de supravieţuire rezultînd opere “de-o înaltă ţinută etică şi estetică” (citat din memorie din critica vremii); Statul, conştient că — graţie Cenzurii — controlează Cultura, se înveşmîntează în modelele pret-a-porter ale acesteia ca-ntr-un ambalaj mai mult sau mai puţin strălucitor; singură Cenzura, după ce că a fost ascuţită de piatra de gresie a Cetăţii şi pusă în mîinile creatorului/croitorului, îşi caută de treabă.
Seria de “execuţii publice” din anii '40-'50, urmată de seria de “hotărîri istorice” ale PCUS/PCM din deceniile 7 - 9, au avut darul (Sic!) de a “încrucişa” — în stil miciurinist! — “foarfecele” cu “hîrtia”. Scriitorii care au cunoscut, la vîrsta formativă, ce înseamnă în practică Libertatea creaţiei (mă gîndesc în primul rînd la două figuri tragice ale culturii noastre, N. Costenco şi G. Meniuc, dar şi la dăruiţii cu har L. Deleanu, Em. Bucov, B. Istru ş.a.), şi-au pus, ca la comandă, la capătul opus al stiloului cîte un “foarfece”; altoiul a prins, iar curînd practica scribilor egipteni a devenit “inconfundabilul stil” al părinţilor-fondatori ai “literaturii sovietice moldoveneşti”.
Mai mult decît atît: în rîvna lor de a-şi demonstra devotamentul faţă de cauză, unii au deprins să scrie direct cu... “foarfecele” (exemplul cel mai strălucit îl constituie criticul Valeriu Senic, un adevărat Akakii Akakievici al slovei partinice, care-şi impregna opusurile cu citatele de ultimă oră decupate din cutare sau cutare directivă/ cuvîntare/ hotărîre a(le) forurilor superioare). Ei bine, acest “tutankhamunism” estetic, pe lîngă faptul că impune duplicitatea ca normă de conduită (a făcut epocă profesiunea de credinţă a lui M. Şolohov rostită de la tribuna nu mai ştiu cărui congres: “Noi, artiştii sovietici, sîntem învinuiţi că scriem la comandă. Nu-i adevărat! Noi scriem doar la comanda inimii. Iar inimile noastre aparţin partidului!”), aplică dublul standard inclusiv la adresa simbolului puterii: cu aceleaşi “foarfece”, care au tăiat în carnea vie a “hîrtiei”, statul împarte felii grase din tortul de sărbătoare. Uneori, aceluiaşi autor! Şi într-un caz, şi-n altul, ceea ce rămîne este efectul castrator al acţiunii “foarfecelor” ; voci care se anunţau viguroase şi inconfundabile, după o anumită operaţie delicată, încep să cînte fals şi... în cor (vezi poemul colectiv Inima cîntă).
Mai mult decît atît, uneori “foarfecele” cenzurii acţionează retroactiv: retragerea din librării a Săgeţi-lor lui Petru Cărare, smulgerea ultimului poem din volumaşul Trei iezi de Gr. Vieru, apărut într-un tiraj de 20.000 de exemplare, linşarea autorului romanului Povestea cu cocoşul roşu de către I. Racul şi V. Senic ş.a.m.d. Tot retroactiv acţionează uneori şi “foarfecele” care împarte tortul de sărbătoare: în 1994, Vasile Vasilache primeşte Premiul de Stat pentru Povestea... pusă la index în 1966; în 2000, Petru Cărare este recompensat cu acelaşi premiu pentru Fulgere basarabene, antologie al cărei miez de foc îl constituie, bineînţeles, Săgeţi-le de cîndva. Or, “hîrtia”, sireaca, le rabdă pe toate, consolîndu-se cu gîndul că “ce e scris cu peniţa...”
Despre acest ultim vagon, de pe linia Chişinău-Moscova (via Tiraspol), pe care-l cunosc din interior, vreau să vorbesc în continuare, nu înainte de a evoca — a cîta oară — copilăria, singura nevinovată. Ei bine, în acea copilărie în cazul în care se ivea vreo rivalitate între doi egali, pe loc se trăgea la sorţi într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil şi la-ndemîna oricui. La comanda “Un-doi-trei!”, cei doi împricinaţi arătau concomitent o anumită “figură” cu palma: “hîrtie”, ”piatră” sau ”foarfece”. “Hîrtia” (palma desfăcută) acoperea “piatra” (palma făcută pumn), “piatra” zdrobea “foarfecele” (palma arătînd două degete, arătătorul şi mijlociul, desfăcute ca litera V), “foarfecele” la rîndu-i tăia “hîrtia”. Aveam de a face cu un mic model — primul, dacă-mi aduc bine aminte, şi mă tem că şi ultimul — de echitate: niciuna din “figuri” nu era invincibilă, fiecare însă era “mai mare” în raport cu o altă “figură”, la rîndu-i “mai mare” decît o a treia “figură” care, e adevărat, era “mai mare” decît prima.
Ce surpriză să văd, peste ani şi ani de zile, cum doi detectivi particulari îşi dispută, într-un film american de prin anii '60, dreptul la risc exact după metoda descrisă mai sus! Atunci “hîrtia-piatra-foarfecele” copilăriei mele au căpătat brusc valoare de model universal; urma doar să-l “verific”. Bineînţeles, am tras cenuşă la turta care ne interesează în cazul de faţă, stabilind astfel prima tripletă de corespondenţe: dacă “piatra” simbolizează Cetatea/Statul, atunci “hîrtia” este, de bună seamă, Cultura/Libertatea cuvîntului, iar “foarfecele” nu poate fi decît Cenzura/Controlul de Stat. Model perfect valabil al societăţii din care tocmai am ieşit (mai puţin ea din noi!): Cultura trăieşte sub ameninţarea, explicită sau implicită, a Cenzurii (inclusiv, a autocenzurii), ceea ce o face să se exprime cu jumătate de gură (depinde de apetitul “foarfecelor”, dar şi de curajul artistului de a nu se uita de fiecare dată în gura “foarfecelor”) sau printre rînduri (fiindcă, nu-i aşa? poţi tăia anumite rînduri din carte, nu şi “printre rînduri”-le!), în urma acestei strategii de supravieţuire rezultînd opere “de-o înaltă ţinută etică şi estetică” (citat din memorie din critica vremii); Statul, conştient că — graţie Cenzurii — controlează Cultura, se înveşmîntează în modelele pret-a-porter ale acesteia ca-ntr-un ambalaj mai mult sau mai puţin strălucitor; singură Cenzura, după ce că a fost ascuţită de piatra de gresie a Cetăţii şi pusă în mîinile creatorului/croitorului, îşi caută de treabă.
Seria de “execuţii publice” din anii '40-'50, urmată de seria de “hotărîri istorice” ale PCUS/PCM din deceniile 7 - 9, au avut darul (Sic!) de a “încrucişa” — în stil miciurinist! — “foarfecele” cu “hîrtia”. Scriitorii care au cunoscut, la vîrsta formativă, ce înseamnă în practică Libertatea creaţiei (mă gîndesc în primul rînd la două figuri tragice ale culturii noastre, N. Costenco şi G. Meniuc, dar şi la dăruiţii cu har L. Deleanu, Em. Bucov, B. Istru ş.a.), şi-au pus, ca la comandă, la capătul opus al stiloului cîte un “foarfece”; altoiul a prins, iar curînd practica scribilor egipteni a devenit “inconfundabilul stil” al părinţilor-fondatori ai “literaturii sovietice moldoveneşti”.
Mai mult decît atît: în rîvna lor de a-şi demonstra devotamentul faţă de cauză, unii au deprins să scrie direct cu... “foarfecele” (exemplul cel mai strălucit îl constituie criticul Valeriu Senic, un adevărat Akakii Akakievici al slovei partinice, care-şi impregna opusurile cu citatele de ultimă oră decupate din cutare sau cutare directivă/ cuvîntare/ hotărîre a(le) forurilor superioare). Ei bine, acest “tutankhamunism” estetic, pe lîngă faptul că impune duplicitatea ca normă de conduită (a făcut epocă profesiunea de credinţă a lui M. Şolohov rostită de la tribuna nu mai ştiu cărui congres: “Noi, artiştii sovietici, sîntem învinuiţi că scriem la comandă. Nu-i adevărat! Noi scriem doar la comanda inimii. Iar inimile noastre aparţin partidului!”), aplică dublul standard inclusiv la adresa simbolului puterii: cu aceleaşi “foarfece”, care au tăiat în carnea vie a “hîrtiei”, statul împarte felii grase din tortul de sărbătoare. Uneori, aceluiaşi autor! Şi într-un caz, şi-n altul, ceea ce rămîne este efectul castrator al acţiunii “foarfecelor” ; voci care se anunţau viguroase şi inconfundabile, după o anumită operaţie delicată, încep să cînte fals şi... în cor (vezi poemul colectiv Inima cîntă).
Mai mult decît atît, uneori “foarfecele” cenzurii acţionează retroactiv: retragerea din librării a Săgeţi-lor lui Petru Cărare, smulgerea ultimului poem din volumaşul Trei iezi de Gr. Vieru, apărut într-un tiraj de 20.000 de exemplare, linşarea autorului romanului Povestea cu cocoşul roşu de către I. Racul şi V. Senic ş.a.m.d. Tot retroactiv acţionează uneori şi “foarfecele” care împarte tortul de sărbătoare: în 1994, Vasile Vasilache primeşte Premiul de Stat pentru Povestea... pusă la index în 1966; în 2000, Petru Cărare este recompensat cu acelaşi premiu pentru Fulgere basarabene, antologie al cărei miez de foc îl constituie, bineînţeles, Săgeţi-le de cîndva. Or, “hîrtia”, sireaca, le rabdă pe toate, consolîndu-se cu gîndul că “ce e scris cu peniţa...”