Linkuri accesibilitate

Nu că mi-aş scoate certificat de revoliţionar, dar în perioada premergătoare alegerilor din 5 aprilie am mers la mai multe întîlniri cu cititorii care, după ce povesteam d’ale literaturii, tot la politichie ajungeam. Şi atunci le vorbeam de votul raţional – nu PCRM & aliaţii lor „portocalii”, şi nici partidele de buzunar degrabă furnizoare de voturi mastodontului comunist. Pe 7 aprilie am fost în piaţă, iar seara dădeam deja primele interviuri în direct la RFI şi Radio France 24. A doua zi, am stat de vorbă cu corespondentul de la Liberation venit la Chişinău etc. Numeroşi colegi de ai mei, mai în vîrstă sau mai tineri, au manifestat şi ei, cum s-au priceput mai bine.

Apoi am ţinut pumnii pentru cei 40 de deputaţi din Opoziţie ca să nu furnizeze „votul de aur” (= 30 de arginţi); am mers la alegerile repetate pe 29 iulie, îndemnîndu-i şi pe alţii să facă la fel. În sfîrşit, am salutat constituirea AIE, chiar dacă una dintre părţile componente mi se părea a fi veriga slabă; apoi am urmărit ultimele agonii „legislative” ale defunctului regim Voronin (cu sau fără ceasuri eleveţiene, judecătorii Curţii Constituţionale i-au sunat ora acestuia!), urmate de numirea preşedintelui interimat al R. Moldova. Desemnarea lui Vlad Filat pentru funcţia de premier este nu doar una logică, ci şi singura posibilă, PLDM fiind vîrful de lance al fostei Opoziţii. Pînă aici, toate bune şi frumoase!

Cînd de-odată, lovitură de teatru – şi încă unul mediocru: PD, căruia îi revine ministerul Culturii, l-a nominalizat pe Boris Focşa (întîmplător, chiar finul lui Diacov...) pentru portofoliul de ministru. Presă democratică denunţă într-un glas această nominalizare, în termeni fără nici un echivoc. De unde toată lumea e în aşteptarea unei echipe de profesionişti, iată-l pe neica-nimeni propulsat în faţă – curat nepotism!!! – de parcă am avea de a face nu cu un ins ce a pus pe butuci altădată faimosul Luceafărul, ci cu un nou Ion Caramitru moldav.

Un gest mai neîndemînatic nici că se putea – o fi el ministerul Culturii cel mai sărac (sub 1 % din PIB, cam în toate guvernările de pînă azi), dar importanţa lui strategică, în plan simbolic şi nu numai, creşte exponenţial odată cu venirea la putere a forţelor democratice pro-europene. E chiar şansa integrării noastre în spaţiul cultural românesc & european (din p.d.v. instituţional, că un Trigon, un Eugene Ionesco etc. sunt demult acolo), după ce că fosta guvernare a ţinut-o într-o caravelă a (in)culturii cu iz de „славянский базар”. În ce hal trebuie să dezamăgeşti oamenii de artă, încît aceştia să-l ceară din nou pe Artur Cozma, chipurile bate şaua...?! (Între paranteze fie spus, de ce nu şi... generalul Voronin la Interne, în acest caz?!...)

Imensul capital de simpatie – abia investit, fără să le cerem celor patru nicio dobîndă, doar să fie buni profesionişti – este pe cale să fie pus în joc la cursa pariurilor, şi încă nu pe un cal bun. Să nu aibă PD-ul nici un pursînge printre oamenii de artă simpatizanţi sau membri de partid? Cele cîteva uniuni de creaţie nu trebuie consultate şi ele? De cînd algoritmul e mai presus de cultură? Chiar aşa: algoritmul sau cultura?

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG