Linkuri accesibilitate

Căile ferate - anexă împovărătoare a bugetului

Un accelerat de pe linia Timişoara - Bucureşti a deraiat. Zeci de oameni au ajuns în spital. Ministrul transporturilor, după ce a vizitat locul accidentului, a spus că acesta a fost premeditat. S-a şi găsit un acar Păun, înainte de a se pronunţa comisia de ancheta. Cum alte două accidente feroviare au avut loc în aceeaşi zi, unul cu pagube ecologice, experţii arată cu degetul chiar către minister, spunând că principalii vinovaţi sunt cei care ar trebui să modernizeze căile ferate.

Glasul roţilor de tren în România sună a nepăsare şi uzură. Periodic, trenurilor le vine chef de ducă. Rup cablurile, îndoaie şinele, spulberă terasamentul şi pe oricine le sta în cale. Căile ferate, blazonul şi mândria transporturilor româneşti, sunt o anexă împovărătoare a bugetului. Chiar dacă printre miniştrii care s-au succedat au fost şi ceferişti, nimeni nu a şters locomotivele de praf şi rugină să se pozeze cu ele. O locomotivă nu aduce voturi. Toţi preferă limuzinele, pe care, deşi le trec ilizibil în declaraţia de avere, le plantează în faţa vilei de la şosea, să vadă prostimea că există şi oameni care trăiesc bine, cum le-a cerut preşedintele.

Bariera de cale ferată desparte două paliere ale societăţii mai precis decât un cont de bancă. Trenurile s-au declasat, sunt tot mai degradate. Pe culoarele lor nu mai există lux sau sărăcie, ci doar o mizerie repartizată în mod democratic. Cu trenul nu mai merg decât românii de clasa a doua. Cei care nu-şi pot permite o rată cât salariul minim pentru o maşină modestă de import. Cei care nici măcar bani să-şi ia o maşină la mâna a doua nu au. Nu au decât banii pentru un bilet de tren, deşi au început să se găsească maşini al căror preţ este echivalent cu cel al unui bilet la cuşetă. Trenurile nu mai sunt la modă. Cu toate acestea, ele au o anumită cuminţenie şi solemnitate venite din masivitatea lor şi din depedenţa de şina ferată. Poate că nu depăşesc bariera sunetului, dar o străpung pe cea a mizeriei, tăindu-şi cu siguranţă drumul prin mahalale, gropi de gunoi, maidane înţelenite, străbătând coclauri pe unde nu ar ajunge nicio limuzină. Chiar şi-aşa, puţini sunt cei care mai iau trenul dacă nu sunt obligaţi de statutul social şi venitul lunar.

Pentru toţi cei care au avut încredere în soliditatea trenurilor, nesiguranţa şi fragilitatea actuală par un paradox. Unii pun fenomenul pe seama falimentului siderurgiei româneşti, într-o vreme o industrie căutată şi cântată pentru producţia de şină de cale ferată. Alţii zic că desele accidente feroviare sunt semnul că totul se degradează, chiar şi cele mai solide lucruri şi nu mai poţi avea încredere nici măcar în calea ferată, odinioară una dintre cele mai sigure căi de transport. Toţii sunt de acord, până să ajungem la trenuri de mare viteză, trebuie reconstruită în întregime infrastructura feroviară şi trebuie scoase din circulaţie trenurile mortale de mică viteză. Până atunci, din ce în ce mai des, glasul roţilor de tren sună a pagube. Din ce în ce mai mari. Şi nimănui nu-i pasă!
XS
SM
MD
LG