Guvernul a câştigat războiul asumării răspunderii pe marginea pachetului legislativ, însă este o victorie de care nu se bucură nici măcar învingătorii. Legile adoptate referitoare la reformarea învăţământului, agenţiilor statului şi salarizării bugetarilor au dezbinat şi mai mult coaliţia guvernamentală şi au stârnit furia sindicatelor şi organizaţiilor profesionale.
Pentru premierul Boc, nemulţumirea generală este o probă că legile nu părtinesc pe nimeni şi sunt, aşadar, bune. Primele semne de nemulţumire au fost date chiar de politicieni ai coaliţiei guvernamentale care au cerut să cadă capetele ministeriale ale partidului partener din pricina lacunelor legilor adoptate. Nici chiar iniţiatorii, adică aceia care au redactat, semnat şi parafat legile nu sunt cu mult mai mulţumiţi, promiţând că, de-a lungul timpului, vor revizui legile pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale.
Este neclar de ce a fost nevoie de dramatismul asumării răspunderii în faţa unui parlament placid, când legile asumate sunt, după cum recunosc chiar iniţiatorii, lacunare şi şchioape. Poate doar pentru a da senzaţia că singura putere a statului capabilă să-şi asume răspunderea pentru gesturile ei este guvernul. Însă asumarea este făcută cu atâtea ezitări că şi-a pierdut semnificaţia şi pare doar o încercare vlăguită a guvernului de a readuce la normalitate reformele, altminteri folosite doar ca armă în răfuielile politice.
Criza economică în combinaţie mortală cu ezitările şi amatorismul au adus pe lume o progenitură care-i ruşinează pe mulţi. În felul acesta a fost pecetluită soarta profesorilor, a medicilor şi a judecătorilor, aflaţi până mai ieri în plină nesupunere civică. Magistraţii au dovedit că sunt o putere care umblă prin stat ca un ciocan fără stăpân, limitând sau blocând accesul la justiţie al oamenilor de rând, ca represalii pentru că salariile le-au fost înjumătăţite. Ei demonstrează că a avea justiţia de partea ta nu înseamnă automat că ai şi dreptate. Faptul că la Consiliul Superior al Magistraturii a fost adoptată cu o jumătate de gură suspendarea protestelor este un succes timid al raţiunii dar şi o nouă înfrângere propagandistică a unei puteri în stat.
Aceste hotărâri timide sau nehotărâri sinucigaşe au venit la pachet cu bilanţul prezidenţial la cinci ani de mandat. Discursul preşedintelui Băsescu de la tribuna Parlamentului a fost doar un preludiu al unui pelerinaj făcut pe la emisiunile politice de la televiziunile preferate. Discursul a fost construit după modelul vechi al criticii şi autocriticii şi, pentru prima dată, preşedintele Băsescu şi-a asumat un rol istoric adresându-se, după cum singur a spus-o, generaţiilor viitoare pentru a le explica măreţia şi decăderea generaţiilor prezente.
Adversarii preşedintelui văd partea goală a paharului, spunând că discursul a fost o glorificare de care preşedintele nu prea mai are parte nici măcar dinspre prietenii săi politici în vreme ce comentatorii care încearcă să rămână imparţiali văd dincolo de pahar şi spun că discursul a fost viral, cum spun experţii în publicitate, un mod de a ocupa ecranele şi atenţia publică în pragul declanşării campaniei electorale.
Pentru premierul Boc, nemulţumirea generală este o probă că legile nu părtinesc pe nimeni şi sunt, aşadar, bune. Primele semne de nemulţumire au fost date chiar de politicieni ai coaliţiei guvernamentale care au cerut să cadă capetele ministeriale ale partidului partener din pricina lacunelor legilor adoptate. Nici chiar iniţiatorii, adică aceia care au redactat, semnat şi parafat legile nu sunt cu mult mai mulţumiţi, promiţând că, de-a lungul timpului, vor revizui legile pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale.
Este neclar de ce a fost nevoie de dramatismul asumării răspunderii în faţa unui parlament placid, când legile asumate sunt, după cum recunosc chiar iniţiatorii, lacunare şi şchioape. Poate doar pentru a da senzaţia că singura putere a statului capabilă să-şi asume răspunderea pentru gesturile ei este guvernul. Însă asumarea este făcută cu atâtea ezitări că şi-a pierdut semnificaţia şi pare doar o încercare vlăguită a guvernului de a readuce la normalitate reformele, altminteri folosite doar ca armă în răfuielile politice.
Criza economică în combinaţie mortală cu ezitările şi amatorismul au adus pe lume o progenitură care-i ruşinează pe mulţi. În felul acesta a fost pecetluită soarta profesorilor, a medicilor şi a judecătorilor, aflaţi până mai ieri în plină nesupunere civică. Magistraţii au dovedit că sunt o putere care umblă prin stat ca un ciocan fără stăpân, limitând sau blocând accesul la justiţie al oamenilor de rând, ca represalii pentru că salariile le-au fost înjumătăţite. Ei demonstrează că a avea justiţia de partea ta nu înseamnă automat că ai şi dreptate. Faptul că la Consiliul Superior al Magistraturii a fost adoptată cu o jumătate de gură suspendarea protestelor este un succes timid al raţiunii dar şi o nouă înfrângere propagandistică a unei puteri în stat.
Aceste hotărâri timide sau nehotărâri sinucigaşe au venit la pachet cu bilanţul prezidenţial la cinci ani de mandat. Discursul preşedintelui Băsescu de la tribuna Parlamentului a fost doar un preludiu al unui pelerinaj făcut pe la emisiunile politice de la televiziunile preferate. Discursul a fost construit după modelul vechi al criticii şi autocriticii şi, pentru prima dată, preşedintele Băsescu şi-a asumat un rol istoric adresându-se, după cum singur a spus-o, generaţiilor viitoare pentru a le explica măreţia şi decăderea generaţiilor prezente.
Adversarii preşedintelui văd partea goală a paharului, spunând că discursul a fost o glorificare de care preşedintele nu prea mai are parte nici măcar dinspre prietenii săi politici în vreme ce comentatorii care încearcă să rămână imparţiali văd dincolo de pahar şi spun că discursul a fost viral, cum spun experţii în publicitate, un mod de a ocupa ecranele şi atenţia publică în pragul declanşării campaniei electorale.
