Linkuri accesibilitate

Citeam zilele trecute cuvintele unui comentator politic din Suplimentul de cultură și mă gîndeam că în fața politicii actuale pesimismul se înrădăcinează printre oamenii de cultură români din generația mai tînără. Radu Pavel Gheo scria că devine din ce în ce mai palidă acea speranță de acum 20 de ani că „pe măsură ce trece timpul, România va fi vreodată o țară normală, în care legea, morala și bunul simț să predomine asupra nedreptății crase, a ticăloșiei și a mîrlăniei instituționalizate...”. Și tot el vorbea despre o Românie ce „maimuțărește sistemul democratic modern, reușind să-l transforme într-o caricatură penibilă...”

E adevărat și ceea ce mi se pare îngrijorător este lipsa aproape totală de reacție față de utilizarea culturii în scopuri politice, față de reinterpretarea și cosmetizarea istoriei recente, față de lipsa de responsabilitate și demagogia afirmațiilor unor personalități politice care, altfel, vizează cele mai înalte funcții în stat.

Comemorarea anuală a morții lui Avram Iancu, la 10 septembrie, la Țebea i-a prilejuit, de exemplu, președintelui PSD, întîmplător și președinte al Senatului României, o astfel de caricaturizare penibilă a sistemului democratic. Mircea Geoană îl saluta astfel „cu prietenie” pe președintele Partidului România Mare, cel care întrupează azi cel mai bine opoziția anti-democratică, calificîndu-l drept o „voce puternică și prețioasă”. In opinia lui, o voce identică, „prețioasă” ar fi și celălalt poet de curte al lui Ceaușescu, Adrian Păunescu, mai nou profesor universitar la contestata instituție de învățămînt Spiru Haret, despre care spunea că a fost și este o „voce a voinței românești” (sic!). Politică și cultură de doi bani...

La polul opus există și cea de milioane de euro, întrupată de Festivalul George Enescu, spre care se îndreaptă miile de amatori de muzică, înfometați i-am putea descrie, după ce în timpul stagiunii sînt ținuți de ani de zile la post. Pe bună dreptate, directoarea artistică a Festivalului Național de Teatru (FNT), Cristina Modreanu acuza Ministerul Culturii de discriminare și vorbea de un „efect al periculoasei politizări a culturii, care se manifestă agresiv în această toamnă electorală în România”.

Festivalul Enescu nu a fost niciodată, cum pretindea un critic muzical în România literară, o expresie a liberalizării politice în vremea războiului rece, după cum, după 1989, nu a fost scos „în afara jocurilor politice” (cum pretinde ministrul culturii). Dimpotrivă, figurile arțăgoase ale conducerii de partid venită la premiera operei Oedip, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în 1957, ca și zîmbetul mecanic al lui Ion Iliescu la edițiile de după 1989, exprimau aceeași realitate, a dorinței de a atașa și utiliza un eveniment de cultură, la o politică îndoielnică, pentru a folosi o expresie blîndă.

Sub o formulă ambiguă, fenomenul continuă din păcate, cum o atestă distincțiile acordate zilele trecute de ministrul culturii, în numele Președinției României, la ediția în curs a Festivalului Enescu, unor artiști străini, de origine rusă, e adevărat extrem de valoroși, dar care nu au avut nimic de a face cu promovarea internațională a culturii românești în lume. Cui prodest ?

XS
SM
MD
LG