Linkuri accesibilitate

Candidatura lui Jose Manuel Barroso se clatină. Votul decisiv va avea loc, aproape sigur, săptămîna viitoare, în sesiunea de la Strasbourg a Parlamentului European. Calculele iniţiale sugerează că Barosso e într-o situaţie-limită. Însă, dincolo de discuţia tehnică asupra manevrelor şi amplasamentelor de vot, candidatura lui Barroso pune o problemă de bază. Ea poate fi formulată în chipul cel mai simplu: la ce bun?
Barroso e, nominal, liderul dreptei europene. Realegerea lui ar împiedica, tot nominal, apariţia unei figuri socialiste în fruntea complexului european şi, probabil, aici e de găsit valoarea efectivă a opţiunii pentru Barroso. În rest, discuţia e mult mai complicată şi mai puţin convingătaore.
Am participat la cîteva din dezbaterile în care Barroso şi-a prezentat proiectele şi a cerut susţinerea Popularilor (Creştin-Democraţilor) europeni. Impresia finală a confirmat declinul european al identităţii politice de drepta.

Barroso s-a mişcat, indiferent de tema de dezbatere, în cercul conceptual prescris de noua ortodoxie socialistă. Viziunea lui Barroso porneşte, foarte nimerit, de la observaţia după care problema fundamentală a lumii contemproane e „criza valorilor”. Însă discursul critic al lui Barroso se opreşte în acest punct. Analiza nu urmează direcţia enunţată în titlu ci se refugiază imediat în cîteva generalităţi neutre: libertate (într-o definiţie lipistă de criterii) şi solidaritate (prin care Barroso înţelge, după propriile explicaţii „ justiţie socială”- un concept împrumutat, cu totul, din retorica neo-socialistă). Barroso susţine, deasemenea, că economia şi statul „ nu mai pot fi concepute separat”, aliniindu-se astfel consesnsului economic de centru-stînga şi corului anti- sau post-capitalist. Interesant e şi argumentul cu care Barroso crede că răspunde criticilor „declinului european”. Barroso răspunde arătînd spre Barak Obama şi adăogînd că Statele Unite au preluat, practic, politici demult activate în Uniunea Europeană.

Argumentul e dubios: Barak Obama e criticat, de la dreapta, tocmai pentru introducerea „socialismului” importat din practica Uniunii Europene. Prin urmare, Barroso nu are cum să pledeze pentru dreapta folosind exemple pe care dreapta le critică pentru stîngism de import european.
Barroso vorbeşte, alături de o mare parte a reprezentanţilor dreptei nominale europene, de „economia socială de piaţă”, acolo unde, pînă acum 10-15 ani, trona conceptul nemijlocit de „economie de piaţă”. În sfîrşit, explicaţiile oferite de Barroso confirmă opţiunea pentru reglementarea economiei, adică pentru revenirea la imixtiunea instituţiilor politice în dinamica pieţei. Adevărat, Barroso susţine că e partizanul „reglementării inteligente” dar asta e totuna cu a spune că eşti partizanul unui abuz limitat. Diferenţa între agenda Socialiştilor şi Programul susţinut de Barroso e din ce în ce mai neclară. Ea se reduce la nunaţe şi iniţiative timide, rostite cu o prudenţă panicată, atunci cînd, de pildă, acelaşi Barroso se pronunţă pentru imigraţie, cerînd, aproape umil, noilor sosiţi un efort minim de integrare în societăţile occidentale.

Programul lui Barroso a lăsat mereu impresia unui adaos care solicită timid marelui consens socialist cîteva concesii formale. Barroso nu e o excepţie ci un adevărat lider de opinie al unei drepte europene, paralizată de supremaţia publică a ideilor socialiste. Discursul lui Barroso şi linia generală a dreptei bifează, acum, toate temele posibile, de la protecţie socială şi compasiune, la schimbarea climatică şi imigraţie, fără să stabilească o direcţie anume. În cele din urmă, discursul general al dreptei nu mai are valoare conceptuală ci doar funcţie de întrebuinţare. Discursul dreptei nu mai afirmă o identitate distinctă ci se adaptează la majoritatea ideologică şi mediatică neo-socialistă.

Dacă e de discutat o „criză”, atunci e mai degrabă vorba de criza de gîndire a unei drepte care a învăţat să îşi interzică propriile convingeri sau le-a uitat, sub presiunea oportunismului politic. Practic, stînga îşi permite, mai nou, o facţiune de dreapta care dă impresia că face eforturi stăruitoare pentru a se face tolerată şi pentru a învăţa limba ideologică oficială. E vorba de fosta dreaptă europeană, transformată de cedări şi adaptări succesive, într-o subcontractoare a stîngii. Din acest punct de vedere, realegerea lui Barroso e irelevantă. Ea poate împiedica totuşi apariţia oficială a stîngii în fruntea Comisiei Europene şi e, prin urmare, necesară.

Ce rămîne cu adevărat important din această comasare spre stînga a valorilor politice europene se va vedea în problemele evoluţiei viitoare ale Uniunii. Alinierea generală a valorilor politice în limitele consensului socialist explică, poate, de ce procesul de aderare la UE a devenit, treptat, o asociere la sursele de finanţare europene şi nu o deplasare de regim spre democraţie, drept şi capitalism. Dispariţia pasiunii democratice a devenit cel mai frapant simptom european. Cazul ultimelor admiteri în Uniune poate fi judecat foarte bine din această perspectivă. Uniunea nu mai impune presiunea valorilor democratice fundamentale ci, mai degrabă, ia în chirie state care ştiu că pot dezvolta pe plan intern corupţie şi injustiţie. Cazul României e marcant.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG