Toamna timpurie a veştejit mai toţi trandafirii retorici pe care-i purtau partidele coaliţiei prin pozele de familie, să-şi ascundă traumele unei coabitări tumultoase. Chiar şi replicile, altminteri banale, pe care le schimbă cele două partide guvernamentale, au început să fie rostite în falset, cu zeci de decibeli peste normal. Iar tăcerea a ajuns şi ea, asurzitoare. Pachetul legilor educaţiei a fost pus pe masa guvernului în preziua începerii anului de învăţământ iar rumoarea pe care au stârnit-o unele pasaje controversate pare să fi aruncat în culise negocierile pe marginea altor legi, cum ar fi cea a salarizării unice.
Această ceartă umple, de multe săptămâni, scena politică românească, toate celelalte evenimente părând să graviteze în jurul incapacităţii celor doi actori politici să aleagă de care parte a sabiei să fie. Astfel că orice mişcare din raza vizuală pare să fie legată şi dezlegată de ghionţii schimbaţi în avanscena politicii. Pentru nişte partide care vor să-şi păstreze călduţe fotoliile ministeriale, este, probabil, una dintre cele mai abile strategii politice, pentru că-şi lasă electoratul şi contracandidaţii fără suflare. Ca de obicei, interimatul ameninţă să se eternizeze iar coaliţia, numită de unii, contra naturii, fragilă cum e, ar mai putea dura un mandat, indiferent de câştigătorul prezidenţialelor. Abilitatea celor două partide constă în faptul că deşi vecine de fotoliu ministerial, par să fie amândouă în opoziţie, indignate de măsurile propuse de ministerele partenerului, de cheltuielile lui bugetare sau de lipsa de măsuri anticriză. De toate deciziile nepopulare este vinovat celălalt partener. Cei mai mari corupţi sunt ceilalţi şi, peste toţi, fostul cabinet al lui Călin Popescu Tăriceanu.
Chiar şi lucrările comisiei de anchetă în cazul Elenei Udrea au transformat, ca în textele de propagandă, acuzatul în acuzator, iar subiectul corupţiei a devenit prilej de mondenităţi. Această gimnastică a deresponsabilizării este încurajată şi de faptul că multe dintre servituţile împrumuturilor externe se vor face simţite după scrutinul prezidenţial. Aşadar, indiferent cât de rău ne este acum, după aceea ne va fi ceva mai rău. Iar răul actual promite să stagneze undeva la 4 lei şi 30 de bani pentru un euro, cel puţin încă vreo două luni, până când va trebui, ca în fiecare iarnă, să spargem din nou puşculiţa primită de la Fondul Monetar pentru a dezgheţa gazul de la Gazprom. Dar atunci noul preşedinte se va fi instalat deja la Cotroceni, cu provizii pentru următorii cinci ani.
În meciul cu scor nul dintre partidele la guvernare, opoziţia nu câştigă niciun punct pentru că vocea ei nu s-a mai auzit defel. Întors dintr-o vacanţă prelungită, candidatul Partidul Naţional Liberal la preşedinţie nu se grăbeşte să revină în cursă, sperând, pare-se, ca lupta să-i epuizeze adversarii şi să-i compromită public. Este o speranţă care nu ţine cont de capacitatea de invenţie a celorlalţi doi candidaţi la prezidenţiale. Spre deosebire de liderul PNL, Crin Antonescu, Traian Băsescu şi Mircea Geoană şi-au petrecut zilele acestea vacanţa la băi. De mulţime. Şi, după cum ştim, o asemenea cură e sănătate curată. Entuzismul popular stârnit de contactul cu liderii politici tinde să netezească memoria, să cauterizeze rănile, să creeze speranţe şi iluzia cunoaşterii. Iar principala temă politică nu mai este adevărul ( despre corupţie sau securitate) cum a fost de la revoluţia din 1989 până în 2004, ci supravieţuirea.
Această ceartă umple, de multe săptămâni, scena politică românească, toate celelalte evenimente părând să graviteze în jurul incapacităţii celor doi actori politici să aleagă de care parte a sabiei să fie. Astfel că orice mişcare din raza vizuală pare să fie legată şi dezlegată de ghionţii schimbaţi în avanscena politicii. Pentru nişte partide care vor să-şi păstreze călduţe fotoliile ministeriale, este, probabil, una dintre cele mai abile strategii politice, pentru că-şi lasă electoratul şi contracandidaţii fără suflare. Ca de obicei, interimatul ameninţă să se eternizeze iar coaliţia, numită de unii, contra naturii, fragilă cum e, ar mai putea dura un mandat, indiferent de câştigătorul prezidenţialelor. Abilitatea celor două partide constă în faptul că deşi vecine de fotoliu ministerial, par să fie amândouă în opoziţie, indignate de măsurile propuse de ministerele partenerului, de cheltuielile lui bugetare sau de lipsa de măsuri anticriză. De toate deciziile nepopulare este vinovat celălalt partener. Cei mai mari corupţi sunt ceilalţi şi, peste toţi, fostul cabinet al lui Călin Popescu Tăriceanu.
Chiar şi lucrările comisiei de anchetă în cazul Elenei Udrea au transformat, ca în textele de propagandă, acuzatul în acuzator, iar subiectul corupţiei a devenit prilej de mondenităţi. Această gimnastică a deresponsabilizării este încurajată şi de faptul că multe dintre servituţile împrumuturilor externe se vor face simţite după scrutinul prezidenţial. Aşadar, indiferent cât de rău ne este acum, după aceea ne va fi ceva mai rău. Iar răul actual promite să stagneze undeva la 4 lei şi 30 de bani pentru un euro, cel puţin încă vreo două luni, până când va trebui, ca în fiecare iarnă, să spargem din nou puşculiţa primită de la Fondul Monetar pentru a dezgheţa gazul de la Gazprom. Dar atunci noul preşedinte se va fi instalat deja la Cotroceni, cu provizii pentru următorii cinci ani.
În meciul cu scor nul dintre partidele la guvernare, opoziţia nu câştigă niciun punct pentru că vocea ei nu s-a mai auzit defel. Întors dintr-o vacanţă prelungită, candidatul Partidul Naţional Liberal la preşedinţie nu se grăbeşte să revină în cursă, sperând, pare-se, ca lupta să-i epuizeze adversarii şi să-i compromită public. Este o speranţă care nu ţine cont de capacitatea de invenţie a celorlalţi doi candidaţi la prezidenţiale. Spre deosebire de liderul PNL, Crin Antonescu, Traian Băsescu şi Mircea Geoană şi-au petrecut zilele acestea vacanţa la băi. De mulţime. Şi, după cum ştim, o asemenea cură e sănătate curată. Entuzismul popular stârnit de contactul cu liderii politici tinde să netezească memoria, să cauterizeze rănile, să creeze speranţe şi iluzia cunoaşterii. Iar principala temă politică nu mai este adevărul ( despre corupţie sau securitate) cum a fost de la revoluţia din 1989 până în 2004, ci supravieţuirea.
