Linkuri accesibilitate

Există încă o cultură europeană și politici aferente europene ?


In ce măsură se mai poate vorbi de o cultură europeană a fost recent subiectul unei anchete în publicația franceză „Télérama”, care a intervievat o serie de actori ai vieții și schimburilor culturale europene. Cei mai mulți înclină spre o respingere a noțiunii de bloc cultural continental, considerînd că predominantă este identitatea culturală națională. De aici și un relativ dezinteres față de politici culturale europene comune și o înclinare spre o cedare la presiunile comerciale, în vogă, ale timpului.

Pe de o parte, actorii culturali resping ideea unei Europe etnocentrate, care să pună pe plan secundar dialogul cu esteticile altor continente. „Europa este pe calea unui metisaj și a deschiderii spre lumea arabă, spre Turcia și cultura africană”, atrage atenția Olivier Poivre d’Arvor, directorul agenției Culturesfrance, cu misiunea de a promova cultura franceză în lume. Patrick Sommier, directorul teatrului parizian Bobiny observă cu o doză de amărăciune: „Nimănui nu îi mai pasă de Europa. Fiecare încearcă doar să obțină un oarecare profit de pe urma instituțiilor pentru care cultura a devenit o prioritate negativă”. Și mai acru, un ziarist cunoscut, Pierre Lepape este de părere că „limbii culturale europene i s-a substituit o limbă de comunicare, engleza macaroană”, cum o numește el.

Cei intervievați în ancheta citată susțin că la artiștii plastici mai există un sentiment de identitate națională, dar că obișnuința de a se referi la fiecare cultură ca la un bloc ține numai de tradiție, pe care arta contemporană o respinge programatic. Melange-ul cultural este practicat și în lumea muzicii unde, cum observă Laurent Bayle, directorul de la Cité de la musique, predomină schimburile internaționale, nefiind rar ca într-o orchestră națională să coexiste „muzicieni de zece naționalități diferite”.

Problema este alta, susțin o serie de oameni de cultură, anume tendința spre o uniformizare crescîndă a creației, sub influența pieții și cedarea în fața unor produse culturale mai dinamice și mai penetrante, cum sînt cele americane. Patrick Sommier amintește astfel experiența trăită într-o librărie deschisă în insulele Cyclade din Grecia unde, la prima vedere cărțile clasate în rafturi după limba lor, franceză, germană, engleză, spaniolă, dădeau o imagine de amplă diversitate culturală europeană. Privite mai îndeaproape, regizorul constata însă că multe titluri erau în fapt identice, fiind, cel mai adesea, traduceri ale unor romane de succes americane.

O observație apropiată era făcută pentru scena teatrală europeană. Exemplul dat este cel al societății olandeze Stage Entertainment, care administrează circa 30 de teatre din diverse țări europene, între care teatrul Mogador de la Paris. Or, în repertoriul acestor teatre își fac loc acum spectacole ale culturii pop anglo-saxone de genul Cats, Leul Rege sau Mamma mia!

Teatrul ar fi, pe de altă parte, singurul domeniu în care se poate rezista uniformizării, susțin o serie de oameni de cultură. „Opera teatrală produce idei, gîndire, emoții care circulă cu atît mai mult pe teritoriul european cu cît nu sînt afectate de neînțelegere”. Spectacolele unui Krysztof Warlikowski, Romeo Castelluci sau Guy Cassiers, jucate în limba originală, dar în versiuni subtitrate, în mai multe țări, permit difuzarea esteticii lor, fără să se dilueze.

Co-directoarea Festivalului de la Avignon, Hortense Archambault este optimistă, conchizînd: „Prin reinterogarea istoriei și buscularea ordinii stabilite, artiștii au de jucat un rol veritabil în clădirea unei culturi europene și, dincolo de ea, a modelului ei de societate”. Pentru Alexis Tain, autorul anchetei din Télérama, cel puțin o idee este acceptată, anume că „promovarea diversității – de limbă, de estetică, de discipline, de surse de finanțare – este cea care, ca și în trecut, va continua să dea un sens culturii europene... ”
Previous Next

XS
SM
MD
LG