Aflu dintr-o declaraţie recentă a Comitetului Central al Partidului Comuniştilor din R. Moldova că PCRM “a preluat în 2001 o ţară aruncată în Evul Mediu, pe cînd Moldova de azi e o ţară care a revigorat agricultura şi alte domenii…”
Aş remarca, întîi de toate, tonul declarativ al aserţiunii, un ton ce caracterizează bine toată fauna politică moldovenească. Aici, de la 1991 încoace, bagatelizarea/ridiculizarea realizărilor şi aptitudinilor rivalilor politici a devenit o normă care, mai ales în campaniile electorale, frizează penibilul. “Noi facem totul pentru popor, ceilalţi nu pot face nimic!” a devenit demult aici un laitmotiv al discursurilor politice.
Dar să revin la aserţiunea ritoasă a CC al PCRM. Bineînţeles că ea conţine un adevăr care nu poate fi contestat, acela că anii ’90 au însemnat o degringoladă social-economică care, la rigoare, dacă dăm frîu liber imaginaţiei, poate fi comparată cu întoarcerea în Evul Mediu. Da, ţinem minte bine haosul şi incertitudinea acelei perioade nefaste. Numai că pînă la revigorarea generală şi revigorarea agriculturii în particular mai e o cale lungă şi acum, am impresia. Povestea gastarbeiterilor, bunăoară, e acum la fel de tristă ca şi în anii ’90. Şi în domeniul agriculturii Ţara “agrară” are mari probleme. Deşi îi îndeamnă pe consumatori să sprijine producătorii autohtoni, guvernanţii nu prea îi ajută pe aceşti producători autohtoni. Eu, de pildă, aş cumpăra cu plăcere, în perioada rece a anului, roşii moldoveneşti. Însă în pieţele Chişinăului găseşti iarna numai roşii aduse din Turcia. Şi doar ştim să cultivăm roşii. Dar, probabil, nu avem suficiente sere.
Sau să luăm ţăranii care au cîte un hectar-două de poamă. Am vorbit cu mulţi asemenea ţărani necăjiţi care, după 2001(!), nu-şi pot vinde producţia. Nu numai că preţul de achiziţionare al strugurilor e foarte mic, dar şi să găseşti cumpărătorul e o problemă dificilă. Unde oare e piaţa de desfacere? În consecinţă, în fiecare toamnă ţăranii aceştia sînt pătrunşi de teamă, de teama că nu-şi vor putea vinde strugurii. Şi de ar fi acestea singurele probleme ale agriculturii autohtone a cărei unealtă de bază mai e încă sapa.
Dacă ţinem cu tot dinadinsul să considerăm anii ’90 un fel de Ev Mediu, ar trebui să fim consecvenţi şi să adăugăm că Evul Mediu nu s-a terminat nici acum. Cel puţin, pentru mine, un simplu muritor, nu există mare deosebire între anul 1998 şi anul 2008…
Aş remarca, întîi de toate, tonul declarativ al aserţiunii, un ton ce caracterizează bine toată fauna politică moldovenească. Aici, de la 1991 încoace, bagatelizarea/ridiculizarea realizărilor şi aptitudinilor rivalilor politici a devenit o normă care, mai ales în campaniile electorale, frizează penibilul. “Noi facem totul pentru popor, ceilalţi nu pot face nimic!” a devenit demult aici un laitmotiv al discursurilor politice.
Dar să revin la aserţiunea ritoasă a CC al PCRM. Bineînţeles că ea conţine un adevăr care nu poate fi contestat, acela că anii ’90 au însemnat o degringoladă social-economică care, la rigoare, dacă dăm frîu liber imaginaţiei, poate fi comparată cu întoarcerea în Evul Mediu. Da, ţinem minte bine haosul şi incertitudinea acelei perioade nefaste. Numai că pînă la revigorarea generală şi revigorarea agriculturii în particular mai e o cale lungă şi acum, am impresia. Povestea gastarbeiterilor, bunăoară, e acum la fel de tristă ca şi în anii ’90. Şi în domeniul agriculturii Ţara “agrară” are mari probleme. Deşi îi îndeamnă pe consumatori să sprijine producătorii autohtoni, guvernanţii nu prea îi ajută pe aceşti producători autohtoni. Eu, de pildă, aş cumpăra cu plăcere, în perioada rece a anului, roşii moldoveneşti. Însă în pieţele Chişinăului găseşti iarna numai roşii aduse din Turcia. Şi doar ştim să cultivăm roşii. Dar, probabil, nu avem suficiente sere.
Sau să luăm ţăranii care au cîte un hectar-două de poamă. Am vorbit cu mulţi asemenea ţărani necăjiţi care, după 2001(!), nu-şi pot vinde producţia. Nu numai că preţul de achiziţionare al strugurilor e foarte mic, dar şi să găseşti cumpărătorul e o problemă dificilă. Unde oare e piaţa de desfacere? În consecinţă, în fiecare toamnă ţăranii aceştia sînt pătrunşi de teamă, de teama că nu-şi vor putea vinde strugurii. Şi de ar fi acestea singurele probleme ale agriculturii autohtone a cărei unealtă de bază mai e încă sapa.
Dacă ţinem cu tot dinadinsul să considerăm anii ’90 un fel de Ev Mediu, ar trebui să fim consecvenţi şi să adăugăm că Evul Mediu nu s-a terminat nici acum. Cel puţin, pentru mine, un simplu muritor, nu există mare deosebire între anul 1998 şi anul 2008…
