China cît încape. Şi încape cît? (7)

După prînz, avem o jumătate de oră liberă, cît să mergem pe malul apei. Ţăcăniturile aparatelor de fotografiat înlocuiesc vorbele – am senzaţia că toată lumea pozează pe fundalul lacului, mai puţin îl priveşte – vorba lui Virgil Mazilescu – pentru totdeauna. La cît de blitzat e, mira-m-aş să nu ia foc. Cineva vrea să fotografieze un iac, la care stăpînu-i îi face semn... să plătească! Alături, o frumuseţe locală de vreo 18 ani se lasă pozată cu oricine i-o cere, fără să pretindă nimic. „Voilà, la beauté ne demande jamais d’argent!”, conchide Jalal marocanul.

Şi apoi – valea! Şi dă-i şi dă-i la deal!! Din geamul autobuzului se vede un templu tibetan pe unul din vîrfuri, panglicele colorate şi steguleţele albe, roşii, verzi, albastre, galbene fluturînd în vînt rugăciuni. Mai multe stupe albe, de cîţiva metri înălţime, par ouate acolo de cine ştie ce pasăre măiastră. Simt că mi se taie respiraţie, nu atît de înălţime (nu am vertijuri, parole!), cît de măreţia peisajului spiritual, ca şi cum de la o anumită altitudine în sus materia trece-n idee. Nu e nicio mistică în toate acestea, doar că faţa locului se uită la Dumnezeu – şi încă de aproape! Şi atunci înţeleg, la modul fizic, ce vrea să spună expresia „pe culmi”.

Ne îndreptăm – e un fel de a zice, dat fiind drumul şerpuit – spre localitatea Huangyuan, unde urmează să – citez din program – „collect local poetry materials”. Într-o oră am şi ajuns, iar odată descinşi, uimirea noastră nu cunoaşte margini: un întreg orăşel, cu case în formă de temple (aceleaşi curţi interioare pe care le-am văzut în templul budist din Qinghai!), se înşiră de-o parte şi de-alta a unei străzi ce urcă în pantă – un fel de... Arbat tibetan destinat turiştilor. Unde şi unde se văd, în spatele zidurilor de ciment, casele de lut ale localnicilor – aceleaşi cutii de chibrituri, împrejmuite cu garduri de lut, ca acum 2-3 mii de ani, pe care le-am observat şi în drum spre lac. Toată lumea a coborît în stradă, prăvăliile ne aşteaptă cu uşile deschise, iar într-una din case se dă un spectacol războinic, cu zeităţi locale. Totuşi punctul culminant al acestor „mişcări de trupe (poeticeşti)” este vizitarea casei-muzeu a unei glorii locale, în cadrul unei the Opening Ceremony of Changyao Poetry Museum. Într-o vitrină, carnetele-i de partid – se vede de departe că a fost un ştab! – constituie tot atîtea trepte de ascensiune socială, imaginile de la congrese din celelalte vitrine surprinzîndu-l alături de Mao & Co. Noroc de frumuseţile locale, pentru care sînt la rîndul meu un punct de atracţie, cu care schimb ocheade, altfel aş fi murit de urît!

Cînd de-odată – iat-o! prima femeie gravidă pe care o văd în China: e tibetană şi nu pare la prima sarcină (aflu de la ghida noastră că draconica politică demografică – o familie, un copil! – presupune şi anumite derogări, în cazul minorităţilor naţionale ce constituie – oficial – 2 %; nu şi pentru funcţionarii de stat, care sunt concediaţi à jamais dacă o pun de-al doilea). Seamănă cu o ţărancă de-a noastră, din îndepărtata mea copilărie, aşa înfofolită-n cîrpe vechi şi arsă de soare. Lumea necăjită arată pretutindeni la fel, îmi zic, doar că-n alt fus orar (de fapt, e vorba nu atît de „ore”, cît de decenii şi chiar de sute de ani).

Cina, abundentă, nu şi grozavă de data asta, ne stă în gît – opinie unanimă, după cum voi constata după –, atîta vreme cît localnicii abia dacă au la masă un bol de orez fiert. Sper din toată inima ca toată cărnăraia, de porc, berbec şi iac, rămasă aproape neatinsă, să le revină lor, mai cu seamă puştilor, numai piele şi os, ce se uită la noi ca la nişte extratereştri. Cînd ni se aduce şi iaurtul, altminteri delicios, cineva nu mai rezistă şi cere – la modul imperativ – să fie serviţi în primul rînd copiii; după ce se consultă cu autorităţile locale, oficianţii se execută, spre bucuria generală.

Pe stomacul plin (al poeţilor) şi dedulcit cu iaurt (al publicului tînăr), recitalul se anunţă ca un rîgîit zgomotos după o masă mongolă (dacă nu rîgîi, se cheamă că nu stimezi gazdele!). Doar că toată această lume ce se înghesuie în curtea transformată în (mini)stadion asta şi aşteaptă – să se producă poeţii! Ce frumos sună franceza, flamandă, spaniolă, italiană, arabă, srilancheză (chiar şi engleza americană!) etc., etc. în creierii munţilor – dar numai cîntarea guturală a unui bard local, ce face să rezoneze pînă şi pereţii, la ea acasă. Nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de horirea lui Grigore Leşe, care ne-a încîntat auzul, acum 10-12 ani, la un festival de poezie din Ţara Oaşului – să fie de vină cutia de rezonanţă a munţilor?!
(va urma)