Linkuri accesibilitate

Despre recepţia din aceeaşi seară nu ar fi mare lucru de spus, decît că, la cîte feluri de mîncare s-au servit, pe mese rotunde avînd în mijloc cîte-o masă turnantă de sticlă pe care se aşezau bucatele, ţoiul de tărie din cereale şi apoi sticla de vin chilian, iar la insistenţa unora şi cîte-o sticlă de bere locală, arătau de-a dreptul derizoriu! Deprins cu chefurile noastre, unde mîncare este înecată în alcool, eram pe punctul să pun sub semnul întrebării recepţia însăşi, dacă nu s-ar fi apropiat de masa noastră, cu paharul în mînă, vice-guvernatorul provinciei, el însuşi poet, pe nume Jidi Majia, spre a ciocni cu fiecare. După care s-a mutat la masa de alături, însoţit de fulgerele aparatelor de fotografiat.

Deşteptarea la 6 dimineaţa, micul dejun à la hâte, îmbarcarea în autobuze (Radu în nr. 2, subsemnatul în nr. 3), iată-ne deja şerpuind prin munţi, timp de două ore, spre lacul Qinghai (în tibetană – Kukunor), cu maşina poliţiei în faţă (replica croatului Kirin nu se lasă aşteptată: „De regulă, poliţia vine din urma poeţilor!”), pentru a celebra momentul culminant al Festivalului – decernarea Antilopei de Aur în faţa Zidului Poeţilor, pe care ne vom lăsa şi noi semnăturile, în final. Stau alături de japonezul cu înfăţişare de samurai Namura Kiwao, şi el bun vorbitor de franceză, cu care discutăm despre... Imperiul semnelor de Roland Barthes. Cititor asiduu din Cioran şi Eliade, ultimul tradus masiv în niponă, se arată entuziasmat de Regele moare al lui Eugène Ionesco, pe care l-a văzut la Tokio în montarea teatrului chişinăuean „Eugène Ionesco”. La rîndu-mi, îi spun că am văzut teatrul Kabuki, în turneu la noi, la invitaţia aceluiaşi „Eugène Ionesco”, fără să-mi amintesc titlul piesei şi nici numele autorului. Cînd intrăm pe serpentinele montane, uimirea ne pune cîte-un căluş în gură.

Turme de iaci păscînd la înălţimi la care nu toată pasărea ajunge, tibetani în costume naţionale călărind bidivii strălucind arămiu în lumina soarelui dogorîtor, cîmpuri de rapiţă à perte de vue, iar pe marginea drumului ştiubeie de albini şi borcane de miere, pe mici măsuţe improvizate, totul muiat într-o atmosferă parcă desprinsă din pînzele lui Rerih. Obrajii vineţi ai montagnarilor armonizează perfect cu culoarea rochiilor lungi ale fetelor, cu o nuanţă mai spre roz.

(Foto: Radu Andriescu)


Trecem prin cîteva localităţi, de fapt – două şiruri de case de-o parte şi de alta a drumului, a căror sărăcie lucie te izbeşte de departe, fie şi din mers. La cîtă frumuseţe e-n jur, aceste sate par nişte ştersături jalnice într-un peisaj cu adevărat dumnezeiesc. Casele de lut, cît nişte cutii de chibrituri, cu acoperişul plat, şi el de lut, împrejmuite de garduri de lut, stau mărturie grăitoare că Antichitatea nu e chiar atît de îndepărtată în timp – iat-o, se află la nici două ore de Qinghai.


(Foto: Radu Andriescu)

Lacul (sărat!) se arată în toată splendoarea şi mai ales puritatea: fiind considerat sfînt de localnici, nu se îmbăiază în el (la peste 3.200 m, i-aş vedea eu cum se bagă-n apă!), şi nici nu-şi spală/adapă animalele. Neted că ai putea merge pe oglinda apei, se pare că a devenit o atracţie turistică pentru chinezi, judecît după numărul de autocare parcate pe mal.
(Foto: Radu Andriescu)


De fapt, toată această lume a venit pentru noi, cum avea să constatăm puţin mai tîrziu, odată cu deschiderea ceremoniei de decernare a Antilopei de Aur. Laureatul de anul acesta se numeşte Juan Gelman (n. 1930); este un mare poet argentinian, rezistent de marcă şi apoi exilat politic în timpul dictaturii de dreapta. (Deloc) întîmplător, e comunist, ceea ce nu-l împiedică să aibă cîteva accente critice – dar numai după ce aduce laudele cuvenite poporului chinez care a transformat o ţară înapoiată, pe care a vizitat-o în 1949, în cea de-a doua putere mondială – la adresa autorităţilor chineze în ce priveşte unele încălcări ale drepturilor omului, aplicarea pedepsei cu moartea etc., etc. Arată ca un nobil turghenevian din sec. al XIX-lea, iar stofa aristocratică (a spiritului, vreau să zic) i se simte pînă şi în felul în care mulţumeşte, fără să pupe mîna. Ecce Poeta!

Urmează un corcert simfonic prezentat de Orchestra of Qinghai National Song and Dance Troupe. Din programul însoţitor, aflu că austriacul Franz Shubert se numeşte – probabil după ce a fost tradus din... chineză – Franz von Suppe, iar Carmen Ouverture (a lui Georges Bizet) a fost scrisă de Anonymous. La urma urmei, cîţi dintre europeni îl deosebesc pe Lao Tse de Confucius, şi cine-şi aduce aminte numele ucenicului iubit (şi cel mai greu încercat) al lui Maphra?!...

(va urma)

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG