Polonia marchează astăzi împlinirea a 20 de ani de la instalarea primului său guvern post-comunist. Acel guvern, condus de activistul şi ziaristul Tadeusz Mazowiecki, a fost format după victoria sindicatului liber „Solidaritatea” la alegerile din iunie, 1989, adică la primul scrutin relativ liber din istoria post-belică a Poloniei. Mircea Ţicudean are detalii despre evenimentele de acum două decenii.
Pentru Europa Centrală şi de răsărit, vara anului 1989 a fost o vreme a dezintegrării şi renaşterii. Cortina de Fier, până atunci indestructibilă, începea să-şi arate fisurile, iar sistemul comunist se clătina. În august, două milioane de cetăţeni din ţările baltice, pe atunci parte din Uniunea Sovietică, au format un lanţ viu pentru a protesta împotriva Pactului Ribbentrop-Molotov, de la a cărui încheiere se împlineau 50 de ani. Şi tot în august 1989 opoziţia din Ungaria a organizat un aşa-numit „picnic pan-european” la graniţa cu Austria, care a fost deschisă temporar – suficient de mult, însă, pentru ca mii de turişti est-germani s-o treacă, spre occident.
Între timp, la Varşovia, un membru al sindicatului liber „Solidaritatea” a devenit primul lider necomunist din estul Europei. E vorba de premierul Tadeusz Mazowiecki, un ziarist disident care edita ziarul mişcării de opoziţie faţă de comunism. Vorbind în Parlamentul Poloniei în 1989, Mazowiecki a spus că vrea să formeze un guvern care să ajute întreaga ţară, şi că are ambiţia să fie un premier al tuturor polonezilor. În lunile dinaintea acestui discurs, prin lungi negocieri cu comuniştii, „Solidaritatea” obţinuse promisiunea că o treime din locurile legislativului vor fi disputate în mod liber la alegerile generale de la 4 iunie.
Necomuniştii au obţinut aproape toate mandatele puse în joc, iar în septembrie Mazowiecki a câştigat votul de încredere al parlamentului cu scorul incredibil de 402 voturi pentru, nici unul împotrivă şi 13 abţineri. „Solidaritatea” i-a învins astfel pe comunişti, care nu au reuşit să găsească o alternativă Mazowiecki.
Peste doar câteva luni, în noiembrie, cădea Zidul Berlinului, începeau negocierile dintre comuniştii cehoslovaci şi Forumul Civic al lui Vaclav Havel, iar România se despărţea şi ea de comunism, într-un mod mai sângeros, prin revoluţia începută la Timişoara la mijlocul lunii decembrie.
După 20 de ani, unii polonezi sunt oarecum mâhniţi de faptul că Zidul de la Berlin este preferatul televiziunilor internaţionale, la orice aniversare a căderii comunismului. În opinia lor, momentul decisiv a fost tocmai când Mazowiecki a preluat puterea la Varşovia.
Pentru Europa Centrală şi de răsărit, vara anului 1989 a fost o vreme a dezintegrării şi renaşterii. Cortina de Fier, până atunci indestructibilă, începea să-şi arate fisurile, iar sistemul comunist se clătina. În august, două milioane de cetăţeni din ţările baltice, pe atunci parte din Uniunea Sovietică, au format un lanţ viu pentru a protesta împotriva Pactului Ribbentrop-Molotov, de la a cărui încheiere se împlineau 50 de ani. Şi tot în august 1989 opoziţia din Ungaria a organizat un aşa-numit „picnic pan-european” la graniţa cu Austria, care a fost deschisă temporar – suficient de mult, însă, pentru ca mii de turişti est-germani s-o treacă, spre occident.
Între timp, la Varşovia, un membru al sindicatului liber „Solidaritatea” a devenit primul lider necomunist din estul Europei. E vorba de premierul Tadeusz Mazowiecki, un ziarist disident care edita ziarul mişcării de opoziţie faţă de comunism. Vorbind în Parlamentul Poloniei în 1989, Mazowiecki a spus că vrea să formeze un guvern care să ajute întreaga ţară, şi că are ambiţia să fie un premier al tuturor polonezilor. În lunile dinaintea acestui discurs, prin lungi negocieri cu comuniştii, „Solidaritatea” obţinuse promisiunea că o treime din locurile legislativului vor fi disputate în mod liber la alegerile generale de la 4 iunie.
Necomuniştii au obţinut aproape toate mandatele puse în joc, iar în septembrie Mazowiecki a câştigat votul de încredere al parlamentului cu scorul incredibil de 402 voturi pentru, nici unul împotrivă şi 13 abţineri. „Solidaritatea” i-a învins astfel pe comunişti, care nu au reuşit să găsească o alternativă Mazowiecki.
Peste doar câteva luni, în noiembrie, cădea Zidul Berlinului, începeau negocierile dintre comuniştii cehoslovaci şi Forumul Civic al lui Vaclav Havel, iar România se despărţea şi ea de comunism, într-un mod mai sângeros, prin revoluţia începută la Timişoara la mijlocul lunii decembrie.
După 20 de ani, unii polonezi sunt oarecum mâhniţi de faptul că Zidul de la Berlin este preferatul televiziunilor internaţionale, la orice aniversare a căderii comunismului. În opinia lor, momentul decisiv a fost tocmai când Mazowiecki a preluat puterea la Varşovia.
