Linkuri accesibilitate

Pactul sovieto-german din 1939 şi politica memoriei


Pagină a originalului rus al protocoalelor secrete

Pagină a originalului rus al protocoalelor secrete

Basarabia era dorită de bolşevici, aşa cum au recunoscut discret diplomaţi sovietici în interbelic, pentru asigurarea securităţii oraşului Odesa, cel mai important port sovietic la Marea Neagră, dar şi obţinerii accesului la gurile Dunării, cel mai mare fluviu european.

Pactul Molotov-Ribbentrop şi, mai cu seamă, Protocolul adiţional secret din 23 august 1939 a contribuit şi a grăbit izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Germania nazistă şi Rusia sovietică, două Mari Puteri cu Weltanschauung total diferite, dar care râvneau fiecare în felul său la hegemonia mondială - au devenit peste noapte, în august 1939, aliaţi. Germania a obţinut astfel posibilitatea să înceapă invadarea Poloniei în termenul stabilit – pe 1 septembrie 1939, fără a risca o confruntare militară cu URSS. În primăvara anului viitor, având spatele asigurat, va îngenunchea Europa Occidentală, cu excepţia notabilă a Marii Britanii. Stalin, până la invazia germană din 22 iunie 1941, pe de altă parte, se credea el însuşi beneficiarul privilegiat al Pactului, întrucât stabilise deja controlul asupra unor teritorii vaste, Ţările Baltice, Ucraina şi Bielorusia de Vest, Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar şi răgaz pentru a-şi consolida potenţialul militar al ţării, ceea ce însă nu prea s-a observat dat fiind viteza înaintării trupelor germane în primele luni ale conflictului sovieto-german.

Pentru România în particular, Pactul Molotov-Ribbentrop a dus la sfârtecarea teritorială a naţiunii la numai două decenii de la Marea Unire. Basarabia era dorită de bolşevici, aşa cum au recunoscut discret diplomaţi sovietici în interbelic, pentru asigurarea securităţii oraşului Odesa, cel mai important port sovietic la Marea Neagră, dar şi obţinerii accesului la gurile Dunării, cel mai mare fluviu european. Această pretenţie geopolitică a fost îmbrăcată în elucubraţii ideologice cu accente mesianice, de „eliberare” a oropsitului popor moldovenesc de sub „jugul capitaliştilor şi moşierilor români”. Nordul Bucovinei nu a fost menţionat în odiosul Pact. Dar cercurile ucrainene de la Moscova l-au îndemnat pe Stalin în vara anului 1940 să profite din plin de ocazie şi să revendice de la România şi acest teritoriu ca recompensă, cică, pentru exploatarea timp de 22 de ani a Basarabiei !!!

Toţi liderii sovietici, până şi Gorbaciov, au negat existenţa Protocolului adiţional secret, fiind conştienţi de impactul acestei dezvăluiri. La propunerea Poloniei, şi iniţiativa deputaţilor baltici, dar şi moldoveni, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS va crea o comisie specială sub conducerea lui Alexandr Iakovlev care va recunoaşte existenţa Protocolului secret şi a clauzelor acestora în decembrie 1989. Impactul acestei dezvăluiri nu a întârziat mult timp – în 11 martie 1990, Lituania este prima republică care îşi declară independenţa de Moscova, ceea ce pune începutul destrămării Uniunii Sovietice.

La Chişinău, condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop şi a Protocolului său secret va întări şi mai mult convingerea opiniei publice a majorităţii româneşti despre nevoia de a revendica independenţă completă de Moscova. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 face referire expresă la Pactul Molotov-Ribbentrop şi condamnă regimul sovietic de ocupaţie care i-a urmat.

Dacă în Rusia după anul 2000 se observă tendinţa unor istorici apropiaţi puterii de a justifica semnarea Pactului şi a clauzelor sale secrete, Voronin şi propagandiştii săi neostalinişti de la Chişinău neagă de-a dreptul existenţa documentelor propriu-zise. Se impune din acest punct de vedere, în contextul relansării unui proces veritabil de accedere la EU, ca noua majoritate parlamentară de la Chişinău să revină cu o declaraţie prin care să reitereze valorile şi principiile pe care se bazează independenţa şi statalitatea Republicii Moldova, printre care se află şi condamnarea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop şi a terorii comuniste care a urmat. Oricât de formală ar părea la prima vedere o asemenea declaraţie, ea este strict necesară pentru lansarea unei noi politici a memoriei, aşa cum au făcut deja Ţările Baltice şi România, o politică a memoriei care să ne îndepărteze de trecutul sovietic şi să ne apropie culturaliceşte şi politiceşte, de marea familie democratică europeană.

XS
SM
MD
LG