Linkuri accesibilitate

China cît încape. Şi încape cît? (4)


Ziua mult aşteptată, ce cade într-o (sfîntă?) vineri, pe 7 august, începe printr-un sunet de telefon, la nici 7 dimineaţa (matinali, chinezii ăştia!), chiar dacă the Opening Ceremony for the Second Qinghai Lake International Poetry Festival este anunţată pentru ora 9. Oblomovismul, de orice natură, nu intră în calculele organizatorilor – într-un sfert de oră alt telefon, de data asta adresîndu-mi-se personal („Mr. E-mi-li-an!”, cam aşa se pronunţă numele meu în mandarină, cu accentul pe cea de a doua silabă), mă smulge din aşternut.

Cobor la restaurant – niciodată n-am văzut atîţia poeţi pe metru pătrat, la o oră atît de matinală! Printre ei, ieşeanul Radu Andriescu trezit şi el cu noaptea-n cap, şi încă dădăori: la 2 (a sunat ceasul deşteptător pus de altcineva la o asemenea oră criminală!) şi la 7 dimineaţa. Ezităm între furculiţe şi beţigaşe, apoi „ne dăm cu lumea”. Tot ciocănind în fundul unei farfurii plate, parcă aş fi cocostîrcul din fabulă invitat de cumătra vulpe la un terci de orez, deprind din mers cîteva mişcări elementare: beţigaşele trebuie ţinute din strîns între degetul cel mare şi arătătorul & mijlociul, singurul mobil fiind inelarul (pe post de... maxilar).

La 9 trecut de fix începe the Opening Ceremony, într-o sală imensă plină pînă la refuz, unde sîntem poftiţi la modul imperativ. Pe scenă, alături de autorităţile centrale şi regionale, lesne de recunoscut după vorbă (cînd iau cuvîntul, îşi mitraliază textele pe un ton patetic, de parcă s-ar afla la congresul Partidului), după port (costume & cravate negre, cămăşi albe), o primă secţiune de aur a poeţilor invitaţi (de la octogenarul Juan Gelman, laureatul de anul acesta al Antilopei de Aur, la tînărul poet de culoare din Benin, Amine Laourou, fără ca s-o uităm pe palestiniana Rose Shomali Musleh sau pe poetul din Afghanistan, Sayyed M. Farani). Atmosfera se animă în momentul cînd poeţii sunt chemaţi să-şi spună păsul. Francezul (clar – de stînga, dar magistral în felul în care şi-a ţinut discursul!) Jacques Darras inflamează sala, Radu Andriescu este aplaudat la scenă deschisă, la fel şi croatul Miroslav Kirin, cînd deodată un poet chinez strică totul: mulţumeşte în sus şi-n jos Partidului, conducerii înţelepte etc. etc., încît pînă şi Xing Gao strîmbă din nas. (Întîmplător sau ba, respectivul poet vorbeşte – puţin – rusa, cum avea s-o aflu într-una din zile...) Şi o primă dare-n bară, magistrală: poeta palestiniană este prezentată drept... musulmană, lucru pe care Rose Shomali Musleh îl dezminte haut et fort, afirmîndu-şi catolicismul practicant.

Abia ajunşi la primul short break, că ne şi bate gîndul, pe mine şi pe Radu, s-o ştergem... englezeşte, şi asta dintr-un motiv cît se poate de serios – organizatorii nu ne-au acordat nici o oră pentru a ieşi pur şi simplu în oraş, aşa că musai să ne-o smulgem chiar noi. Eşec! Amabile, dar de neclintit în fermitatea lor, ghidele noastre – acum pe post de diriginte – ne fac semn să intrăm în sală. Sîntem iarăşi număraţi şi ţinuţi sub observaţie, încă puţin şi mă voi simţi... cifră! Nici gînd însă să mă supăr pe ele; paznic la iepuri şi tot mai uşor ar fi decît să ai în grijă o sută şi ceva de poeţi străini, prin definiţie – dădăori – nedesciplinaţi.


Filmuleţul de 20 min despre Prima ediţie a Festivalului, de-acum doi ani (film of the Grand Qinghai), realizat în cel mai pur stil propagandistic, are cel puţin meritul de a ne clăti ochii cu peisaje absolut magnifice; cît despre urechi – acestea oricum nu înţeleg chineza... Cert este însă că doar un regim forte, în căutare de respectabilitate pe plan mondial, ar fi fost în stare să pună pe picioare o întreprindere – adevărat, poetică – de o asemenea anvergură (cîteva sute de delegaţi, dintre care cca o sută străini). A propos de alăturarea de cuvine „întreprindere poetică”: deja în lift, un turist străin (magrebin, după cum arată) îl interpelează pe Radu, jeluindu-i-se că aici nu poate plăti cu cardul, el care s-a dezvăţat să aibă asupra-i bani cheş. Vorbele-i curg ca dintr-o conductă de petrol, apoi brusc se opreşte: „Şi voi, care-i business-ul vostru?” „Business poétique!”, răspundem într-un glas, ceea ce-i taie orice avînt. Coboară fără să ne arunce musai o privire. Şi astfel din vechi prieteni, ne pomenim cu Radu colegi de business poetic. Cum ar fi – ne-am scos!

(va urma)

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG