Linkuri accesibilitate

Războiul pe care sovieticii l-au purtat în Afganistan între 1979-1989 e ceva de care nimănui în Rusia nu-i place să-şi aducă aminte, decît dacă e obligat, scrie Anna Mateeva în „The Guardian”.

A costat 15 mii de vieţi de militari sovietici, un număr imens în comparaţie cu cei 204 de militari britanici ucişi în Afganistan din 2001 încoace.

Poporul „frate” afgan şi „lupta sa de clasă” împotriva burgheziei


În plus, era considerat absurd. Nimeni nu înţelegea ce căuta URSS în Afganistan. Justificarea oficială că sărise în ajutorul poporului frate afgan în lupta sa de clasă împotriva burgheziei şi pentru realizarea reboluţiei proletariatului nu păcălea pe nimeni. Apoi, cum războiul era purtat de recruţi în stagiu militar obligatoriu, cea mai mare parte a celor căzuţi în luptă erau tineri de 18 ani, tîrîţi pe cîmpul de bătaie fără voia lor. Părinţi cu bani şi cu pile care aveau băieţi de 18 ani nu se dădeau în lături de la plăti mită, de la a falsifica certificate medicale, sau de a-şi înscrie copiii la universităţi care-i scuteau de la satisfacerea stagiului militar.

Iar pierderile grele de pe cîmpul de luptă n-au fost niciodată recunoscute public înainte de venirea lui Gorbaciov la putere, şi nici atunci decît odată cu anunţarea retragerii sovieticilor din Afganistan. Tăcerea şi minciunile oficiale erau compensate de o cultură a informaţiei orale. N-au fost monumente sau plăci comemorative care să-i omagieze pe militarii ucişi, asta neînsemnînd însă că oamenii nu ştiau. Dimpotrivă. Tăcerea şi minciunile oficiale erau compensate de o cultură a informaţiei orale. Pentru că familiile care primeau aşa-numitul „transport 200” – cadavre în coşciuge de zinc – aveau dreptul la funeralii militare, prietenii şi rudele răspîndeau vestea uciderii în Afganistan a celor dragi.

Militarii care se reîntorceau acasă, mulţi dintre brutalizaţi fără seamăn de cele prin care trecuseră, povesteau altora ce au văzut. Unii dintre ei erau tineri musulmani din URSS ce supravieţuiseră prizonieratului pentru că îndeobşte prizonierii ne-musulmani erau executaţi, iar musulmanii erau puşi la muncă. Cei, puţini, care au reuşit să scape, au povestit scenele oribile la care au fost nevoiţi să asiste în timpul execuţiilor. Aşa încît societatea sovietică era plină de poveşti de oroare, pe care propaganda oficială încerca să le suprime, istorii care au dobîndit o viaţă proprie, crescînd ca un bulgăre de zăpadă. Cu siguranţă, sovieticii credeau la vreme aceea că pierderile au fost mai mari, scrie Anna Mateeva în „The Guardian”. Ea continuă însă spunînd că astăzi trebuie să admită că autorităţile sovietice spuseseră adevărul.

După asaltul iniţial frontal, cînd au fost înregistrate multe pierderi, armata sovietică nu a urmat o tactică diferită de aceea folosită azi de americani şi britanici. Au încercat să obţină controlul asupra celor mai importante oraşe şi instalaţii din teritoriul ocupat, să reducă la maximum mişcările de trupe şi să antreneze forţele de securitate afgane pentru a prelua ele însele misiuni pe linia frontului.

Afganistan şi Cecenia: o comparaţie

Cînd sub Gorbaciov au început să apară relatări publice despre războiul din Afganistan, continuă Anna Mateeva, dezbaterea se purta exact ca azi în Marea Britanie: elicoptere insuficiente destule, şi acelea existente nu ofereau protecţie trupelor, un Kalaşnikov bine ţintit putea doborî un Mig învechit; prea multe tancuri împotmolite în munţi, insuficient armament modern. Totul cu mult inferior arammentului furnizat de americani duşmanului.

Rezultatul acestei dezbateri a fost în Uniunea Sovietică un protest public. Societatea nu mai voia să accepte pierderile într-un război cu o cauză absurdă. Politicienii făcau campaniei pentru retragere şi erau aplaudaţi. Puţinii generali care aveau curajul să meargă împotriva curentului, spunînd că o retragere prematură după atîtea sacrificii ar fi în detrimentul stabilităţii, erau condamnaţi ca retrograzi care subminau „spiritul democraţiei noastre emergente”, iar americanii aplaudau asta.

Contrastul cu cele două războaie din Cecenia, continuă Anna Mateeva în „The Guardian” a fost imens. Primul a fost purtat în faţa camerelor de luat vederi. Numărul ruşilor ucişi era cunoscut şi asta a provocat o opoziţie puternică la intervenţia în Cecenia.

Dar la a doua intervenţie în această republică separatistă, societatea rusă ajunsese la un consens mai mare că militanţii musulmani din Cecenia erau o ameninţare la adresa federaţiei ruse, iar a făcut ca publicul să accepte încet, încet pierderile. Şi cînd statul a început să fie mai puţin corupt şi mai competent şi a început să arate că are grijă mai mult şi mai bine trupele pe care le trimite în luptă, numărul pierderilor s-a micşorat. Iar cînd statul a decis să nu mai trimită militari în stagiu ci doar soldaţi cu contract în Cecenia, publicul a încetat să se mai plîngă de perderi.

Se va repeta istoria?

Anna Mateeva povesteşte în încheiere cum a intrat în 2005 în Afganistan trecînd Podul Prieteniei şi cum s-a găndit atunci la trupele sovietice care părăseau Afganistanul trecînd acelaşi pod în 1989.

Ce ironie, spune Mateeva. URSS-ul a abandonat o ţară în mîinile unei armate afgane pe cale de constituire şi ale lui Najibullah, care tocmai se obişnuise cu actul de guvernare. După trei ani, Najibullah era spînzurat, iar Talibanii conduceau.

După încă zece ani, puterile occidentale luptau împotriva Talibanilor şi încercau să instaleze un guvern democratic, dar ca să afle că şi asta are un preţ.

Se va repeta cumva istoria? Va duce cumva în cele din urmă protestul public împotriva pierderilor la oprirea intervenţiei?

(traducere și adaptare Lucian Ștefănescu)
XS
SM
MD
LG