Linkuri accesibilitate

Politica peticită a Rusiei în vecinătatea ei


Președinții Ucrainei și Rusiei, Victor Iușcenko și Dmitri Medvedev

Președinții Ucrainei și Rusiei, Victor Iușcenko și Dmitri Medvedev

Un comentariu al politologului Anders Aslund în „Financial Times”

Relaţiile dintre Rusia şi Ucraina au fost totdeauna dificile, iar de la Revoluţia Portocalie din 2004 s-au antagonizat considerabil, cele două ţări avînd dispute legate de gaz, agricultură, baza navală rusească din Crimeea, războiul Rusiei cu Georgia şi intenţia Ucrainei de a intra în NATO. Şi cu toate acestea, diplomaţii celor două ţări s-au întîlnit rareori, scrie în „Financial Times” Anders Aslund, de la Institutul Peterson pentru Studii Economice Internaţionale şi autorul volumului „Cum a devenit Ucraina o economie de piaţă şi o democraţie”.

Anul trecut, preşedintele Rusiei Vladimir Putin a generat o escaladare a conflictului punînd sub semnul întrebării suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei. A făcut-o încă o dată după ce a devenit prim ministru. Deunăzi, scrisoarea stridentă a actualului preşedinte rus Dmitri Medvedev către omologul său ucrainean Victor Iuşcenko a dus la o escaladare în plus a disputei, după ce a spus că Rusia nu va trimite un ambasador la Kiev. Dl Medvedev nu a propus nimic constructiv, a făcut doar o listă cu mai vechile nemulţumiri ale Rusiei, şi a pus toată vina pe Ucraina.

Tonul acestei scrisori, observă Anders Aslund, seamănă cu limbajul folosit de Leonid Brejnev, prin aceeea că e desprins de realitate. Medevdev spune că nu există nici o ameninţare rusească la adresa Ucrainei, de parcă n-ar fi la curent cu declaraţiile premierului său. Şi continuă, în stil sovietic: „Rusia doreşte să fie un partener previzibil, puternic şi de treabă” pentru vecinii ei. Păi... nu tocmai, cum spune şi Iuşcenko în răspunsul său.

Obiectivul clar al lui Medvedev a fost să încerce să influenţeze alegerile prezidenţiale programate în Ucraina în ianuarie 2010, din moment ce îşi exprimă speranţa unor relaţii mai bune cu viitoarea conducere ucraineană.

Victor Iuşcenko, mai spune analistul de la Institutul Peterson pentru Studii Economice Internaţionale, nu mai e un candidat credibil, pentru că s-a dovedit a fi un lider ineficient. Principalii candidaţi sînt Iulia Timoşenko, actualul prim-ministru şi Victor Ianukovici, fostul premier, singurul contracandidat plauzibil fiind Arseni Iaţeniuk, fostul preşedinte al Parlamentului.

Oricît ar dori însă Moscova să influenţeze alegerile ucrainene, e prea puţin probabil să-şi atingă scopurile, aşa cum a ilustrat Revoluţia Portocalie.

În ciuda obişnuitelor neînţelegeri, în Ucraina nu există un separatism real. Moscova a renunţat demult la Ianukovici, liderul regiunii de est a Ucrainei, locuită în majoritate de vorbitori de limba rusă, pentru că şi-a dat seama că nici un politician ucrainean serios nu poate fi pro-rus. În vremea din urmă, Kremlinul a preferat-o pe Timoşenko, pentru că a putut face afaceri cu ea.

Anders Aslund e de părere că liderii de la Kremlin nu înţeleg ce se întîmplă pe scena politică a Ucrainei din cauză că, spre deosebire de Rusia, Ucraina e o democraţie. Liderii ruşi, continuă Aslund, cred că îi pot „cumpăra” pe politicienii ucraineni, care ascultă însă de alegătorii lor, nu de Moscova, dacă vor să fie aleşi. Iar ăsta e un gînd străin pentru moscoviţii autoritari, care cred că totul e manipulat de către Washington. Omniprezenta propagandă anti-ucraineană de la televiziunea rusă de stat îi face pînă şi pe ucrainenii din est să se întoarcă împotriva actualului regim din Rusia.

Declaraţiile lui Medvedev par a reflecta un fel de rivalitate între tabăra sa şi cea a lui Putin, care aruncă în confuzie centrul de decizie politică actual din Rusia. Putin a făcut din cuvintele urîte la adresa Ucrainei un fel de marcă personală şi Medvedev pare că vrea să nu rămînă mai prejos. Ca atare, politica economică a Rusiei are de suferit, şi e posibil ca şi politica economică a Ucrainei să păţească la fel.

Problema mai mare a politicii externe ruseşti este că liderii ruşi nu ştiu cum să se poarte cu vecinii lor post-sovietici. Obiectivele aceste politici sînt amestecate. Gazpromul vera să monopolizeze vînzările, transportul şi livrările de gaz. Oamenii de afaceri privaţi vor să-şi extindă corporaţiile. Interesele agricole blochează importurile. Naţionaliştii ruşi insistă asupra neo-imperialsimului, iar politicienii populişti încearcă să cîştige sprijin domestic lansînd atacuri la adresa vecinilor.

Rezultatul este că fostele republici sovietice încearcă să aibă relaţii cu oricine, numai cu Rusia nu. Kazakstanul şi Turkmenistanul au decis să exporte gaz în China. Georgia şi Ucraina s-au întors deja spre vest şi chiar şi republica Belarus, ultima ţară care mai era loială Rusiei, pare că s-a săturat de Kremlin şi se gîndeşte la alte opţiuni.

E nevoie ca Occidentul să-şi dea seama că trebuie să-şi întărească sprijinul pentru Ucraina, indiferent cine cîştigă alegerile din ianuarie. Şi din fericire asta se şi întîmplă. Vicpreşedintele american Joe Biden a spus-o răspicat în vizita sa recentă la Moscova, în timp ce Uniunea Europeană face eforturi de integrare, în special prin intermediul viitorului Acord de Asociere Europeană pe e teme comerciale, scrie în încheierea articolului din „Financial Times”, Anders Aslund, de la Institutul Peterson pentru Studii Economice Internaţionale şi autorul volumului „Cum a devenit Ucraina o economie de piaţă şi o democraţie”.

XS
SM
MD
LG