Deunăzi mai mulţi creştini ortodocşi au venit în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău pentru a împiedica şi a blama o reuniune a creştinilor adventişti ce trebuia să aibă loc tot acolo.
Am văzut, la PRO TV, nişte creştini ortodocşi foarte supăraţi, tulburaţi, care susţineau că numai ortodocşii au dreptul să se adune în centrul capitalei şi care îi trimiteau pe ceilalţi pe coclauri. Pe o pancartă scria: Moldova – ţară ortodoxă!
Mărturisesc că am avut senzaţia unui deja-vu. Parcă mai văzusem ceva asemănător. Am cotrobăit prin cotloanele memoriei şi mi s-au depănat pe dinaintea ochilor nişte imagini cu alţi creştini ortodocşi, secondaţi de veterani ai unor războaie, care se opun ritoşi marşului minorităţilor sexuale. Apoi mi-am amintit de nişte creştini ortodocşi care au aruncat ouă în clădirea ziarului Timpul.
Sînt şi eu un creştin ortodox şi, fireşte, nu am nimic împotriva confesiunii majoritare. Ţin să precizez lucrul acesta pentru a spulbera orice speculaţie. Dar mă nelinişteşte în acelaşi timp faptul că animozitatea faţă de CELĂLALT iese aici la iveală din te miri ce motive. Se vede cu ochiul liber că în societatea moldovenească lucrurile încă nu s-au aşezat în albia lor firească, iar armonia interconfesională e mai degrabă un deziderat.
De obicei, majoritarii invocă sfidarea “normei” şi a bunului simţ de către diverşi minoritari, dar şi comportamentul majoritarilor e de multe ori nu prea adult. Iar dacă “norma” ne oferă mostre comportamentale de felul celor sus-pomenite, mă tem că toate eforturile declarate ale guvernanţilor de a ne aduce în Europa vor rămîne literă moartă. Uniunea Europeană, în care vor să ne integreze atît PCRM, cît şi forţele liberale e un spaţiu al diversităţii şi al toleranţei. Acolo, în ciuda dificultăţilor de tot felul, diferitele confesiuni învaţă să comunice şi să convieţuiască. La noi, judecînd după aparenţe, lucrurile sînt un pic mai complicate.
Am văzut, la PRO TV, nişte creştini ortodocşi foarte supăraţi, tulburaţi, care susţineau că numai ortodocşii au dreptul să se adune în centrul capitalei şi care îi trimiteau pe ceilalţi pe coclauri. Pe o pancartă scria: Moldova – ţară ortodoxă!
Mărturisesc că am avut senzaţia unui deja-vu. Parcă mai văzusem ceva asemănător. Am cotrobăit prin cotloanele memoriei şi mi s-au depănat pe dinaintea ochilor nişte imagini cu alţi creştini ortodocşi, secondaţi de veterani ai unor războaie, care se opun ritoşi marşului minorităţilor sexuale. Apoi mi-am amintit de nişte creştini ortodocşi care au aruncat ouă în clădirea ziarului Timpul.
Sînt şi eu un creştin ortodox şi, fireşte, nu am nimic împotriva confesiunii majoritare. Ţin să precizez lucrul acesta pentru a spulbera orice speculaţie. Dar mă nelinişteşte în acelaşi timp faptul că animozitatea faţă de CELĂLALT iese aici la iveală din te miri ce motive. Se vede cu ochiul liber că în societatea moldovenească lucrurile încă nu s-au aşezat în albia lor firească, iar armonia interconfesională e mai degrabă un deziderat.
De obicei, majoritarii invocă sfidarea “normei” şi a bunului simţ de către diverşi minoritari, dar şi comportamentul majoritarilor e de multe ori nu prea adult. Iar dacă “norma” ne oferă mostre comportamentale de felul celor sus-pomenite, mă tem că toate eforturile declarate ale guvernanţilor de a ne aduce în Europa vor rămîne literă moartă. Uniunea Europeană, în care vor să ne integreze atît PCRM, cît şi forţele liberale e un spaţiu al diversităţii şi al toleranţei. Acolo, în ciuda dificultăţilor de tot felul, diferitele confesiuni învaţă să comunice şi să convieţuiască. La noi, judecînd după aparenţe, lucrurile sînt un pic mai complicate.
