Braţul lung (şi... delicat, fiind vorba de Coco!) al organizatorilor Festivalului are grijă să mă trezească la 6 trecut de fix, la început punînd mîna pe telefon, iar apoi ciocănindu-mi în uşă. Vorba regretatului Ioan Flora: „Cine bate noaptea (în cazul dat – cu noaptea-n cap) la fereastra mea/ e Securitatea – nu te speria!”
Micul dejun, în timpul căruia caut să-mi aleg nu atît bucatele (chiar că nu pricep nici o boabă în bucătăria chinezească, iar ieroglifele ce însoţesc felurile de mîncare îmi spun şi mai puţin), cît să-mi fac noi cunoştinţe (după principiul afinităţilor elective), îl iau împreună cu Jose Corredor-Matheos, un poet spaniol de numai 80 de ani (mulţi înainte!) de care mă ataşez imediat. Vorbeşte atîta franceză cît să-i pot înţelege... spaniola lui, dar prinde din zbor tot ce-i spun, iar atunci cînd vrea să ştie mai mult, nu ezită să întrebe. Îl numesc (în gînd) Îngerul meu Păzitor, asta şi fiindcă anume Domnia Sa mi-l scoate în cale pe Germain Droogenbroodt, globe-trotter-ul poet flamand vorbitor de limbi străine (numai eu am numărat vreo şapte) cu care vom fi nedespărţiţi pe durata festivalului. Bref, secţiunea franceză s-a şi înfiinţat!
Coada de la recepţie îmi aminteşte de alte cozi, de-acum două decenii şi mai bine, din ex-URSS: aceeaşi nervozitate şi lipsă de eficienţă: în loc să controleze, rînd pe rînd, camerele eliberate, spre a le restitui chiriaşilor de-o noapte banii lăsaţi gaj, angajaţii hotelului se agită, îşi trec unul altuia chitanţele, se verifică reciproc etc., etc., dînd dovadă de-un avînt al muncii – acesta-i cuvîntul! – cu adevărat stahanovit. În consecinţă, plecăm spre aeroport cu jumătate de oră... întîrziere faţă de timpul prevăzut.
Acelaşi stil înţepat la coada de înregistrare a zborului Beijing-Xining, de parcă tuturor angajaţilor la stat li s-a băgat cîte-un morcov în... locul de muncă, astfel încît intrăm în salonul Boeing-ului ultimii, sub privirile impenetrabile ale pasagerilor disciplinaţi ce şi-au pus demult centurile de siguranţă. Stewardesele abia dacă reuşesc să ne instruiască (în chineză şi engleză) cum să ne comportăm în caz de... (nu va fi cazul!), că am şi decolat.
Văzută de sus, China e tot o apă (mai puţin) şi-un pămînt (mai mult argilos) – peisajul încreţit din jurul capitalei se schimbă cu unul mătăsos, cu insule de verdeaţă într-o mare galbenă de nisip, pînă cînd la orizont strălucesc crestele înzăpezite ale munţilor. Monitorul din faţă indică poziţia avionului, dar şi fără ghidul electronic îmi dau seama că suntem în Tibet, mai exact deasupra platoului tibetan. Caut din privire Lhasa (pe ecran), visul meu dintotdeauna. Este la celălalt capăt al masivului muntos, la cîteva ore bune de zbor, dacă nu cumva la alt capăt al destinului – de bună seamă, nu ajungi nechemat în inima Tibetului. (Între paranteze fie spus, poemul meu cel mai tradus & tirajat, “VAcA~ “, este inspirat de Cartea tibetană a morţilor; suficient să citez primul vers: „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu” – ceea ce nu înseamnă că mi s-a şi deschis neapărat calea sau, mai degrabă, Calea. Altminteri, rugat, acum cîteva luni, de către organizatori să le trimit nişte poeme pentru a fi traduse în chineză, le-am propus chiar “VAcA~ “, pe de-o parte pentru a afla la faţa locului de cîtă deschidere e-n stare China comunistă, în poem fiind vorba şi despre GULAG, pe de-alta spre a-mi spori cireada de ediţii ale textului meu cel mai reprezentativ. Frică mi-i însă că nu am prea mari şanse să aduc de curmei, pe pajiştea literelor române, o “VAcA~ “ made in Chine.)
Aterizăm pe aeroportul din Xining, nu înainte de a survola oraşul etalîndu-şi zgîrie-norii. Păstrînd proporţiile, e ca şi cum aş ateriza pe aeroportul de la Mărculeşti şi m-ar întîmpina case cu 20 şi mai multe etaje. Germain, care vine pentru a patra oară în China, îmi explică în grabă că toate sunt construite în ultimii 10 ani, şi că mileniul al III-lea a început nici nu în Japonia, ci în China. Cîteva autocare stau la dispoziţia noastră, iar în drum spre hotel ghida nu uită să ne aducă aminte – pe un ton ce nu presupune vreo obiecţie – că mîine e deschiderea oficială a Festivalului şi deci nu se cade să bem trop d’alcool. „Gorbaciov s-ar simţi în al nouălea cer!”, îi şoptesc lui Germain. „Heuresement, on est sur la terre, vine replica lui, mais... chinoise.”
(va urma)
Micul dejun, în timpul căruia caut să-mi aleg nu atît bucatele (chiar că nu pricep nici o boabă în bucătăria chinezească, iar ieroglifele ce însoţesc felurile de mîncare îmi spun şi mai puţin), cît să-mi fac noi cunoştinţe (după principiul afinităţilor elective), îl iau împreună cu Jose Corredor-Matheos, un poet spaniol de numai 80 de ani (mulţi înainte!) de care mă ataşez imediat. Vorbeşte atîta franceză cît să-i pot înţelege... spaniola lui, dar prinde din zbor tot ce-i spun, iar atunci cînd vrea să ştie mai mult, nu ezită să întrebe. Îl numesc (în gînd) Îngerul meu Păzitor, asta şi fiindcă anume Domnia Sa mi-l scoate în cale pe Germain Droogenbroodt, globe-trotter-ul poet flamand vorbitor de limbi străine (numai eu am numărat vreo şapte) cu care vom fi nedespărţiţi pe durata festivalului. Bref, secţiunea franceză s-a şi înfiinţat!
Coada de la recepţie îmi aminteşte de alte cozi, de-acum două decenii şi mai bine, din ex-URSS: aceeaşi nervozitate şi lipsă de eficienţă: în loc să controleze, rînd pe rînd, camerele eliberate, spre a le restitui chiriaşilor de-o noapte banii lăsaţi gaj, angajaţii hotelului se agită, îşi trec unul altuia chitanţele, se verifică reciproc etc., etc., dînd dovadă de-un avînt al muncii – acesta-i cuvîntul! – cu adevărat stahanovit. În consecinţă, plecăm spre aeroport cu jumătate de oră... întîrziere faţă de timpul prevăzut.
Acelaşi stil înţepat la coada de înregistrare a zborului Beijing-Xining, de parcă tuturor angajaţilor la stat li s-a băgat cîte-un morcov în... locul de muncă, astfel încît intrăm în salonul Boeing-ului ultimii, sub privirile impenetrabile ale pasagerilor disciplinaţi ce şi-au pus demult centurile de siguranţă. Stewardesele abia dacă reuşesc să ne instruiască (în chineză şi engleză) cum să ne comportăm în caz de... (nu va fi cazul!), că am şi decolat.
Văzută de sus, China e tot o apă (mai puţin) şi-un pămînt (mai mult argilos) – peisajul încreţit din jurul capitalei se schimbă cu unul mătăsos, cu insule de verdeaţă într-o mare galbenă de nisip, pînă cînd la orizont strălucesc crestele înzăpezite ale munţilor. Monitorul din faţă indică poziţia avionului, dar şi fără ghidul electronic îmi dau seama că suntem în Tibet, mai exact deasupra platoului tibetan. Caut din privire Lhasa (pe ecran), visul meu dintotdeauna. Este la celălalt capăt al masivului muntos, la cîteva ore bune de zbor, dacă nu cumva la alt capăt al destinului – de bună seamă, nu ajungi nechemat în inima Tibetului. (Între paranteze fie spus, poemul meu cel mai tradus & tirajat, “VAcA~ “, este inspirat de Cartea tibetană a morţilor; suficient să citez primul vers: „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu” – ceea ce nu înseamnă că mi s-a şi deschis neapărat calea sau, mai degrabă, Calea. Altminteri, rugat, acum cîteva luni, de către organizatori să le trimit nişte poeme pentru a fi traduse în chineză, le-am propus chiar “VAcA~ “, pe de-o parte pentru a afla la faţa locului de cîtă deschidere e-n stare China comunistă, în poem fiind vorba şi despre GULAG, pe de-alta spre a-mi spori cireada de ediţii ale textului meu cel mai reprezentativ. Frică mi-i însă că nu am prea mari şanse să aduc de curmei, pe pajiştea literelor române, o “VAcA~ “ made in Chine.)
Aterizăm pe aeroportul din Xining, nu înainte de a survola oraşul etalîndu-şi zgîrie-norii. Păstrînd proporţiile, e ca şi cum aş ateriza pe aeroportul de la Mărculeşti şi m-ar întîmpina case cu 20 şi mai multe etaje. Germain, care vine pentru a patra oară în China, îmi explică în grabă că toate sunt construite în ultimii 10 ani, şi că mileniul al III-lea a început nici nu în Japonia, ci în China. Cîteva autocare stau la dispoziţia noastră, iar în drum spre hotel ghida nu uită să ne aducă aminte – pe un ton ce nu presupune vreo obiecţie – că mîine e deschiderea oficială a Festivalului şi deci nu se cade să bem trop d’alcool. „Gorbaciov s-ar simţi în al nouălea cer!”, îi şoptesc lui Germain. „Heuresement, on est sur la terre, vine replica lui, mais... chinoise.”
(va urma)