Linkuri accesibilitate

Nu ca pe vremea lui Nicolae Milescu spătarul – în China de astăzi se ajunge în doar nouă ore de zbor, Viena-Beijing, la capătul cărora te întîmpină, fie şi cu o mică întîrziere (dar ce sursă garantată de adrenalină: să te pomeneşti singur cuc în sala de aşteptare a unui aeroport pe măsura unei capitale de 16 mil de oameni fără să ştii chineza!), numele tău scris de mînă pe un carton alb ridicat deasupra capului de o frumuseţe locală. „Coco”, se prezintă fata; „Chanel”, îi ţin hangul – ceea ce-i face plăcere, probabil şi deoarece nu sînt primul străin ce o gratulează astfel. Tot atunci ni se alătură un bărbat european de cca 50 de ani cu care am zburat în acelaşi avion – Dariusz Tomasz Lebioda, poet polonez, redactor-şef al revistei Temat. Aşadar, sînt(em) în temă.

În drum spre Beijing, încercăm să facem conversaţie, fiecare pre limba altei naţiuni – el în engleză, eu în franceză, pentru ca în cele din urmă să ne înţelegem în... rusă! Cum şi unul şi altul sîntem pentru prima oară în China, şi deci nu-i cazul s-o facem „pe ghidul”, singurele punţi de apropiere le constituie cunoştinţele comune, alias numele de referinţă ale culturii române şi, respectiv, poloneze. Aşadar, trecem în revistă marii cineaşti polonezi; i se aduc onoruri trioului Eliade-Cioran-Ionesco. Mă bucur să aflu că Tadeusz Rozewicz e încă în viaţă; se arată mîhnit de dispariţia lui Emil Loteanu. Ne entuziasmăm de Andrej Stasiuk, a cărui Călătorie spre Babadag face, de una singură, cît toate misiunile diplomatice poloneze în ţările Europei de Est. Mai mult decît un schimb de amabilităţi, respectul ce-l arătăm fiecare pentru cultura celuilalt ne apropie – nu fără un bemol însă: numele lui nu-mi spune nimic, şi nici al meu, lui.

În zare, primii zgîrie-nori vestesc Beijingul. Curînd, ajungem la Great Hotel, unde ni se repartizează cîte-o cameră, nu înainte de a lăsa la recepţie 50 de euro garanţie. Abia dacă i-am trecut pragul, că mă pomenesc, din mileniul trei, înapoi în socialism pe cartele: curentul electric este raţionalizat – bagi cardul cu care ai deschis uşa într-un fel de buzunar de plastic şi consumi doar cît ai nevoie. Mde, vorba lui Brejnev: „Economia trebuie să fie economicoasă”. (Mai tîrziu, unul dintre poeţi, şi anume ieşeanul Radu Andriescu, avea să-mi relateze cum, mergînd la un WC din aeroportul de la Beijing, în partea ce deserveşte liniile interne, se pomeni în faţă cu un placat care zicea că – citez din memorie – „doar acest pisuar FĂRĂ APĂ economiseşte anual atîţia şi atîţia megalitri”. Ştiam că banii n-au miros, nu şi că economisirea lor pute de-a binelea!) Pe măsuţa de la intrare, o listă lungă redactată în engleză te anunţă că se taxează orice serviciu, oferta însă e una modestă: două pacheţele de ceai chinezesc, două de cafea solubilă, ceva de ciugulit şi posibilitatea de a suna direct la Paris, Londra, Berlin... Cum preţurile sînt în yuani, nu pot să-mi dau seama dacă e scump sau ba. Cu certitudine însă inaccesibil, atîta vreme cît n-am bani chinezeşti.

Banca se află la doi paşi, cu nelipsitul (cum avea să mă conving ulterior) poliţist de la intrare. Multă lume, în exclusivitate localnici aşezaţi cuminte pe scăunele, aşteptînd să li se strige numărul & numele. Mai impenetrabilă decît Marele Zid chinezesc, bariera limbii! Renunţ deci la ideea de a schimba banii, nu şi la o mică excursie în oraş. Cu harta în mînă, îmi propun să ajung, nici mai mult nici mai puţin, pînă în piaţa Tiananmen. Doar că distanţele din Beijing nu se lasă parcurse în pas de turist european – după un timp în care aş fi făcut turul Marelor Bulevarde ale Parisului, constat că abia dacă dau de capătul străzii pe care am luat-o spre Centru, tot uitîndu-mă peste umăr la zgîrie-norul de lîngă Great Hotel, pe post de punct de reper. Mde, nu te apropii de ditamai capitală a Chinei cu măsura de acasă!

Trafic intens. Maşini, biciclişti şi, brusc, o căruţă cu doi cai tropăind la pas spre ieşirea din oraş. Irespirabilă, atmosfera este atît de poluată, încît cerul Beijingului pur şi simplu nu se vede de smogul ce i-a luat locul (doar în zilele cu vînt, mi se va spune mai tîrziu, se arată cîte o fîşie gri-albastră – cum ai flutura o batistă decolorată, la despărţire). De jur împrejur, cît vezi cu ochii, doar building-uri, unul mai răsărit decît altul, ca şi cum dragonul chinez şi-ar arăta colţii. Şi nenumărate macarale, de parcă cineva – Marele Arhitect – i-ar face lifting bătrînei capitale, brusc întinerită! Şi atunci îmi dau seama cît de nepretegătit sînt pentru această întîlnire cu secolul XXI, care va fi chinez sau...
(va urma)

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG