„Caracterul inuman al regimului comunist din RDG, Zidul sfidător şi frontiera intergermană nu pot fi date uitării.“ Astfel şi-a intitulat fostul disident est-german Rainer Eppelmann apelul lansat cu prilejul aniversării ridicării Zidului din Berlin, în urmă cu 48 de ani.
Evenimentului i-au fost dedicate astăzi în Germania numeroase festivităţi de comemorare. Cu acest prilej a avut loc o slujbă la Biserica Reconcilierii, pe Bernauer Straße, o stradă berlineză care fusese divizată prin fîşia morţii. Au participat primarul guvernator al land-ului federal Berlin, Klaus Wowereit şi preşedinta Oficiului Federal pentru Administrarea Arhivelor fostei Securităţi est-germane, Stasi, Marianne Birthler. Cei prezenţi au depus coroane la locurile unde în anii trecuţi au fost ridicate monumente şi au fost instalate plăci cu inscripţii dedicate est-germanilor care au fost ucişi în timp ce încercau să ajungă în Occident.
Istoricii Hans-Hermann Hertle şi Maria Nooke, autorii volumului „Victimile de la Zidul Berlinului 1961-1989“ ("Die Todesopfer an der Berliner Mauer 1961-1989. Ein biographisches Handbuch", Christoph Links Verlag, Berlin, 2009), au identificat 136 de persoane ucise în timp ce încercau să treacă zidul şi să ajungă astfel în vest.
Hertle şi Nooke, de la Centrul pentru Istorie contemporană din Potsdam, au cercetat 575 de cazuri, despre care existau doar nişte informaţii sumare. În urma verificărilor şi cercetării arhivelor, istoricii au găsit dovezi doar pentru 136 de cazuri. În ceea ce priveşte numărul morţilor, anumite asociaţii şi organizaţii indică o cifră mai mare, ignorînd însă criteriile ştiinţifice pe care trebuie să se bazeze orice istoric serios. Într-un interviu acordat postului de radio Deutschland Kultur, Hertle a explicat această discrepanţă şi prin faptul că „există numeroase cazuri, în total 24, în care nu există dovezi documentate din care să rezulte limpede că ar fi vorba despre victime împuşcate lîngă zid.“
În statisticile poliţiei vestberlineze din 1989 s-a vorbit despre 92 de victime. Asociaţia „13 August“ susţine că la Zidul Berlinului 235 de persoane şi-ar fi pierdut viaţa în timpul încercării de a escalada aşa numitului „bastion anti-fascist“. Într-un bilanţ provizoriu dat publicităţii anul trecut, tot de Asociaţia „13 August“, se estimează că numărul total al persoanelor ucise la frontiera germano-germană ar fi fost de 1303.
Zidul Berlinului a simbolizat nu numai divizarea oraşului, ci şi divizarea continentului european. Liderul est-german de partid şi de stat, Erich Honecker a mai justificat existenţa zidului despărţitor într-o cuvîntare, ţinută în ianuarie 1989:
„Zidul va exista şi în 50 sau în 100 de ani, dacă nu vor fi înlăturate cauzele pentru care fusese ridicat, asta în ciuda declaraţiilor belicoase ale domnilor Genscher sau Shulz.“
Evenimentele istorice din toamna aceluiaşi an 1989 au demontat nu numai prezicerile liderului de partid, ci au dus şi la căderea zidului pe data de 9 noiembrie 1989.
Una din cauzele oficiale invocate de către autorităţile RDG-iste în 1961 pentru ridicarea zidului a fost, stoparea infiltrării din vest a agenţilor imperialişti. Cauzele reale însă au fost altele şi anume încercarea de a stopa fluxul est-germanilor care profitau de regimul special al oraşului Berlin şi care preferau să se stabilească în partea occidentală.
După crearea celor două state germane, în 1949, partea răsăriteană a trecut imediat la fortificarea frontierei de stat. Trecerile ilegale erau drastic pedepsite. La 13 august 1961, autorităţile RDG-iste au blocat cu sîrmă ghimpată - importată din România - trecerile dintre sectorul occidental şi răsăritean al oraşului Berlin. Ulterior a fost ridicat zidul propriu zis din beton, care avea o lungime de 155 de km. Frontiera intergermană avea o lungime de 1400 de km. Odată cu ridicarea zidului din Berlin s-a oprit şi fluxul incontrolabil al celor care s-au decis să părăsească RDG-ul, care s-a auto-etichetat drept un bastion antifascist şi „primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor“.
Berlin, AlexanderplatzCei care vizitează astăzi oraşul cu greu mai pot depista urmele zidului, care după 1989 fusese dărîmat. Au rămas doar cîteva fragmente. Unele locuri au fost marcate, iar lîngă „Checkpoint Charlie“ - trecerea de frontieră a diplomaţilor – există un Muzeu al zidului.
În România crimele, schingiurile şi încălcările sistematice ale demnităţii umane, înregistrate mai ales la frontiera spre Iugoslavia, sunt un capitol cvasi necunoscut. În raportul Tismăneanu subiectul trecerii frauduloase a frontierei este plasat în „domeniul crimelor indirecte“. Autorii totuşi amintesc de necesitatea limpezirii faptelor, susţinând: „ar fi de văzut cîte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, cîţi au fost condamnaţi şi cîţi au fost chiar omorîţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia.“
În Germania a apărut anul trecut un volum documentar dedicat fenomenului frontierist, realizat de Johann Steiner şi Doina Magheţi. Volumul intitual “Mormintele tac” cuprinde mărturiile unor persoane care au încercat respectiv au reuşit să părăsească ilegal România.
Evenimentului i-au fost dedicate astăzi în Germania numeroase festivităţi de comemorare. Cu acest prilej a avut loc o slujbă la Biserica Reconcilierii, pe Bernauer Straße, o stradă berlineză care fusese divizată prin fîşia morţii. Au participat primarul guvernator al land-ului federal Berlin, Klaus Wowereit şi preşedinta Oficiului Federal pentru Administrarea Arhivelor fostei Securităţi est-germane, Stasi, Marianne Birthler. Cei prezenţi au depus coroane la locurile unde în anii trecuţi au fost ridicate monumente şi au fost instalate plăci cu inscripţii dedicate est-germanilor care au fost ucişi în timp ce încercau să ajungă în Occident.
Istoricii Hans-Hermann Hertle şi Maria Nooke, autorii volumului „Victimile de la Zidul Berlinului 1961-1989“ ("Die Todesopfer an der Berliner Mauer 1961-1989. Ein biographisches Handbuch", Christoph Links Verlag, Berlin, 2009), au identificat 136 de persoane ucise în timp ce încercau să treacă zidul şi să ajungă astfel în vest.
Hertle şi Nooke, de la Centrul pentru Istorie contemporană din Potsdam, au cercetat 575 de cazuri, despre care existau doar nişte informaţii sumare. În urma verificărilor şi cercetării arhivelor, istoricii au găsit dovezi doar pentru 136 de cazuri. În ceea ce priveşte numărul morţilor, anumite asociaţii şi organizaţii indică o cifră mai mare, ignorînd însă criteriile ştiinţifice pe care trebuie să se bazeze orice istoric serios. Într-un interviu acordat postului de radio Deutschland Kultur, Hertle a explicat această discrepanţă şi prin faptul că „există numeroase cazuri, în total 24, în care nu există dovezi documentate din care să rezulte limpede că ar fi vorba despre victime împuşcate lîngă zid.“
În statisticile poliţiei vestberlineze din 1989 s-a vorbit despre 92 de victime. Asociaţia „13 August“ susţine că la Zidul Berlinului 235 de persoane şi-ar fi pierdut viaţa în timpul încercării de a escalada aşa numitului „bastion anti-fascist“. Într-un bilanţ provizoriu dat publicităţii anul trecut, tot de Asociaţia „13 August“, se estimează că numărul total al persoanelor ucise la frontiera germano-germană ar fi fost de 1303.
Zidul Berlinului a simbolizat nu numai divizarea oraşului, ci şi divizarea continentului european. Liderul est-german de partid şi de stat, Erich Honecker a mai justificat existenţa zidului despărţitor într-o cuvîntare, ţinută în ianuarie 1989:
„Zidul va exista şi în 50 sau în 100 de ani, dacă nu vor fi înlăturate cauzele pentru care fusese ridicat, asta în ciuda declaraţiilor belicoase ale domnilor Genscher sau Shulz.“
Evenimentele istorice din toamna aceluiaşi an 1989 au demontat nu numai prezicerile liderului de partid, ci au dus şi la căderea zidului pe data de 9 noiembrie 1989.
Una din cauzele oficiale invocate de către autorităţile RDG-iste în 1961 pentru ridicarea zidului a fost, stoparea infiltrării din vest a agenţilor imperialişti. Cauzele reale însă au fost altele şi anume încercarea de a stopa fluxul est-germanilor care profitau de regimul special al oraşului Berlin şi care preferau să se stabilească în partea occidentală.
După crearea celor două state germane, în 1949, partea răsăriteană a trecut imediat la fortificarea frontierei de stat. Trecerile ilegale erau drastic pedepsite. La 13 august 1961, autorităţile RDG-iste au blocat cu sîrmă ghimpată - importată din România - trecerile dintre sectorul occidental şi răsăritean al oraşului Berlin. Ulterior a fost ridicat zidul propriu zis din beton, care avea o lungime de 155 de km. Frontiera intergermană avea o lungime de 1400 de km. Odată cu ridicarea zidului din Berlin s-a oprit şi fluxul incontrolabil al celor care s-au decis să părăsească RDG-ul, care s-a auto-etichetat drept un bastion antifascist şi „primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor“.
În România crimele, schingiurile şi încălcările sistematice ale demnităţii umane, înregistrate mai ales la frontiera spre Iugoslavia, sunt un capitol cvasi necunoscut. În raportul Tismăneanu subiectul trecerii frauduloase a frontierei este plasat în „domeniul crimelor indirecte“. Autorii totuşi amintesc de necesitatea limpezirii faptelor, susţinând: „ar fi de văzut cîte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, cîţi au fost condamnaţi şi cîţi au fost chiar omorîţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia.“
În Germania a apărut anul trecut un volum documentar dedicat fenomenului frontierist, realizat de Johann Steiner şi Doina Magheţi. Volumul intitual “Mormintele tac” cuprinde mărturiile unor persoane care au încercat respectiv au reuşit să părăsească ilegal România.
