Linkuri accesibilitate

" ce m-ar costa să proclam drept genial ..."

Ori de cite ori plec mai departe de Iaşi, pentru o perioadă de peste o săptămînă, iau cu mine antologia lui Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii” a editurii Albatros, în 1991, volumaşul de numai 160 de pagini fiind un fel de paşaport pentru străintate al liricii româneşti. Dacă ar trebui să-mi înclei cîte-o viză pentru fiece ţară în care l-am recitit – în unele ţări, de mai multe ori! –, mă tem că aş risca să astup o bună duzină de pagini; or, poetul, extrem de exigent cu sine însuşi, n-a prea dat la tipar texte peste care să treci cu vederea ca şi cum nici n-ar exista. În plus, poezia lui Mazilescu are acea rară calitate de a nu se lăsa prinsă din prima, ea arătîndu-se (exact ca Frumoasa fără corp a lui Eminescu – goală!) sub un văl maya care-o face intangibilă, cu atît mai dorită însă.

„Ni-l amintim destul de bine pe «omul virgil », scrie Gheorghe Grigurcu în prefaţa antologiei, schiţînd un portret memorabil al poetului, Stîlp de nădejde al boemei de la Casa scriitorilor, avea un stil autoritar pînă la emfază şi energie pînă la vehemenţă, convins pînă la ultima fibră a făpturii de însemnătatea în Lume a Poeziei şi, mai cu seamă, de însemnătatea propriei sale Poezii...” Cum nu l-am cunoscut în timpul vieţii, la rîndu-mi nu „mi-l amintesc”, cel mult pot să-l pomenesc, azi, 11 august 2009, cînd se împlinesc 25 de ani bătuţi pe muchie de la prematura-i dispariţie. Un sfert de secol în care, din bun al unui cerc restrîns de iniţiaţi, poezia sa a devenit, dacă nu un bun al tuturor (nu te apropiii nepregătit de scrisul autorului lui Guillaume poetul şi administratorul!), cel puţin un brand, y compris o valoare de export (cele cîteva antologii de autor apărute în ultimii ani în Franţa, Statele Unite, Germania, ca să nu mai vorbesc de antologiile colective în care Mazilescu este o prezenţă inconturnabilă). Timp suficient pentru ca biografia poetului să se întoarcă în legendă, iar receptarea operei în cult.

(Între paranteze fie spus, boema anilor ’80 de la Casa scriitorilor din Bucureşti poate fi împărţită – urmînd modelul anilor ’50: „Toată lumea bea cu Ţoiu/ numai Labiş cu-Andriţoiu” – în cei care beau cu N. Stănescu, majoritatea calificată, şi cei care beau cu V. Mazilescu, o sectă de fideli, de cele mai multe ori la mese învecinate, pînă la închiderea localului. E ca şi cum acerba rivalitate poetică şi-ar avea pandantul într-o competiţie bahică, pe care atît „bătrînul Nichita”, cît şi „omul virgil” au părăsit-o prematur – primul la 50 de ani, în 13 decembrie 1983, cel de-al doilea la 42 de ani, în 11 august 1984. Proximitatea marilor rivali, pînă şi în moarte, inclusiv în ce priveşte cauza decesului, datorată abuzului de alcool, se confirmă în timp, acum epurată de anecdotic; ca să zic aşa, din spirtul – băut! – arzînd cu pară albastră, a rămas doar flacăra de pe comori!)

Cum despre poezia lui V. Mazilescu s-a tot scris şi se scrie în continuare, n-am să îngroş rîndurile exegeţilor, ci voi cita cîteva opinii în care mă regăsesc, parţial sau întru totul: „Întreaga poezie a lui Virgil Mazilescu este expresia unui complex pe care l-aş numi al Alicei în Ţara minunilor” (N. Manolescu, în „România literară”, 1984); „Ecuaţii ale neliniştii şi paradigme ale tensiunii, poemele lui Virgil Mazilescu sînt o capcană: ele vorbesc despre disperare şi spaimă, despre alienare şi moarte cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu sarcasm şi oboseală, într-o aparenţă familială şi colocvială. (...) Pornind de la o sfidare retorică, poezia lui Virgil Mazilescu a intrat tot mai adînc în ontologic, atingînd substratul de spaimă al existenţei poetice” (Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, 1987); „În planul creaţiei, poetul se autosancţionează. (...) Îşi dă în vileag o nebănuită utopie existenţială, a neajutorării, a destrămării sufleteşti, a suferinţei de marginal. Îşi înscenează cu artă neputinţa. Îşi caută salvarea într-o slăbiciune cu atît mai semnificativă, cu cît antrenează după sine limbajul avangardei, trăgîndu-l într-un spaţiu al spaimei, al prostraţiei, al abuliei. Ingeniozitatea lui Gellu Naum e conectată la astenia lui Bacovia” (Gheorghe Grigurcu, „Autopedepsirea poetului”, în Virgil Mazilescu, Op. cit.). Ultimul cuvînt oricum îl are poetul (citez mai jos, respectîndu-i verticalitatea, unul dintre cele mai frumoase poeme ale liricii româneşti şi, de ce nu? şi universale, ce stă alături, pe plan naţional, de arghezianul „Niciodată toamna...”, iar pe plan mondial, de „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”, al lui Cesare Pavese):

eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna


eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna
din dreapta turnului dintre animalele rănite (glorioşi sîntem)
ce m-ar costa să proclam drept genial
un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi

eu dacă vrei să ştii privii lumea
prin şira spinării tale slabe

vreme a călătoriilor ieftine a noastră avem mijloace
şi din toate punctele de vedere a sosit clipa
şi sării dintr-o insulă într-un cer
dintr-un palmier într-un fluture
eu care privii lumea prin şira spinării tale
ducă-se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon
XS
SM
MD
LG