LUNI
M-am trezit cu gândul la agenda foarte încărcată pe care mi-am propus-o pentru această zi.
Gândul m-a făcut să râd, pentru că nu voi face nimic din ce mi-am propus. De ce? Pentru că nu vreau, nu am chef. Într-un cuvânt, mi-am planificat o agendă cât mai încărcată ca să-mi pot bate joc în voie de ”aflarea în treabă”.
Pornind de la o observație mai veche a lui Petre Țuțea, am constat că toți noi, care o avem cu agendele „full” prin târgul acesta de capitală, sau ce-o mai fi el, nouăzeci la sută din timpul ”prășit” la birou este un fel de bir citadin plătit acum pentru greșeala de a ne fi urbanizat odată.
Astăzi este a patra zi de când mă aflu în libertate și eu încă nu mă pot opri din a-mi bate joc de ”aflarea în treabă” a oamenilor pe care i-am lăsat normali acum patru luni, până la arest, și i-am găsit smintiți.
Este ora 11 trecut de fix, și eu, în strictă conformitate cu agenda, trebuia să-mi fac loc prin ambuteiaje ca să reușesc la o altă întâlnire foarte importantă. Dacă zic alta, ar însemna că, la cel puțin, una deja am fost. Iată că nu-i așa, nu am fost nici la întrevederea anterioară, nu mă duc nici la asta și, chiar în această clipă, mi-a venit un gând genial: fac o rectificare a agendei, îmi planific o întâlnire cu o persoană foarte importantă, n-o anunț despre vizită (ca s-o iau prin surprindere, vă dați seama) și nici nu mă duc.
Între timp, mă sună un vechi amic, care îmi spune pe un ton îngrijorat că se teme de trădare, mai mut ca niciodată, la numai câteva zile de la victoria istorică a opoziției democratice şi că nori negri se abat asupra noastră amenințând să înece ultima speranță a acestui popor de a se integra plenar în Europa. Pe un ton aproape disperat, a adăugat, că se zvonește precum că Lupu, Filat, Ghimpu și Urechean s-au certat şi că nici vorbă nu mai poate fi despre o alianță de guvernare a democraților. I-am zis să stea liniștit. I-am spus, utilizând limbajul unui mare contemporan de-al nostru dâmbovițean că „discuțiile dintre partidele politice au intrat în faza degajării unor platforme la nivel de convergență”. A răsuflat ușurat și a alergat să-i anunțe prima noutate bună pe care o auzise astăzi unui alt prieten, care stătea pe undeva cu sufletul cât un purice de frica unei iminente trădări.
Eu am închis și mă gândesc cum de mai sunt printre noi dintre cei care mai pun la îndoială axioma că suntem români sau faptul că Ion Luca Caragiale a scris despre noi.
MARȚI
M-am trezit cu gândul că în Republica Moldova nu s-a făcut demult politică în luna august. Și dintr-o dată această perioadă estivală, cu apucăturile ei ușuratice de nisip încins pe plaje și lume despuiată, trebuie să-și pună costum sobru și să devină examenul de maturitate al unei societăți, care după mai mulți ani de beatitudine idioată, s-a trezit brusc din somn și a constat că în jur nu-i nimeni.
Trezirea a fost una cu totul neașteptată. Zic neașteptată pentru că în starea de somnolență în care ne-am complăcut mai mulți ani la rând, oricum au existat niște voci care și-au dorit să fie auzite. Dar nici limbajul de lemn a lui Voronin ornat în stil futurist cu figuri pornografice, și nici filologia insipidă a unor lideri de opoziție, n-au fost în stare să ne facă auziți în cancelariile occidentale. Cine a putut să-și închipuie că doar câteva ore de exprimare onomatopeică și zgomot de cioburi de sticlă ne vor face auziți în întreaga lume?
Lumea a aflat despre noi și s-a speriat. Noi am aflat cu cine trăim cot la cot și ne-am cutremurat. Vecini, rude, oameni cu care facem schimburi de urări de sănătate și viață îmbelșugată pe la nunți și cumătrii, își îmbracă noaptea armuri și cagule după care ne omoară copii în stradă. Cine a putut să-și închipuie că doar în câteva ore, câțiva lideri de opoziție, care s-au zbătut într-un paralizant atac de panică o zi întreagă între glorie și pușcărie, vor deveni peste noapte luptători veritabili, politicieni credibili și negociatori cu principii. Dar asta s-a întâmplat. Şi acum, mai puțin contează corigențele lor de altă dată pentru că acum țara asta are o șansă.
I-am zis iritat, astăzi, unei bocitoare publice să-și șteargă pe furiș lacrimile patriotice și să-și caute de treaba lui atâta timp cât se pune la cale viitoarea guvernare. I-am spus să le sfătuiască și pe alte descântătoare de serviciu să nu mai bată pragurile partidelor politice cu tot felul de vrăji, că dacă o ținem așa, în câteva luni mai falimentăm un ADR.
MIERCURI
M-am întâlnit accidental cu un ofițer de poliție care a fost și el figurant în unul din epizoadele detenției mele. Mi-a zâmbit larg, mi-a întins mâna prietenește, a plecat capul în semn de respect și parcă și de supunere. După ce s-a interesat de sănătate mea și a familiei, m-a întrebat când îi punem la pușcărie… pentru că el nu i-a suportat niciodată și, așa cum l-am văzut eu acum două luni la datorie, nu are nicio tangență cu ce se face în sufletul lui. L-am întrebat dacă știe cumva cine-i Pristanda. Mi-a spus că nu-l cunoaște, dar ar putea să-l găsească după cartotecă. I-am spus să nu muncească degeaba că n-o să-l găsească, chiar dacă e un coleg de-al lui. ”Păi ,ce? O murit sau ce-i cu el?” - s-a interesat el intrigat. ”Atâta timp cât orice putere mai are nevoie de el, Pristanda nu moare și nici fără lucru nu rămâne ” – i-am răspuns. ”Norocos băiat!”, a constat el îngândurat.
JOI
Se face o săptămână de când sunt liber. Mă bucur în continuare de lumină, aer și spațiu. În pușcărie, toate astea lipsesc sau pentru ele trebuie să lupți. Acolo, oamenii au priviri difuze și ochi care privesc în nicăieri. Se spune că, după mai mulți ani de închisoare, privirile lor rămân așa pentru toată viața.
Acolo, în celulă, am zis că atunci când o să am timp, voi scrie o carte pe care o voi intitula ”Menajeria ambulantă” . Această carte va fi despre atât despre concetățenii mei cu priviri difuze împrăștiați prin lume, cât şi despre o altă categorie de concetățeni de-ai mei, care am auzit că populează o lume virtuală numită odnoclassniki.ru - o menajerie, granițele căreia coincid cu frontierele fostei URSS în care convieţuiesc foștii colegi de clasă, care nu prea aveau ochi să mă vadă, pentru că o făceam pe deșteptul, în timp ce lor nu prea le ardea a carte după muncile istovitoare de pe lanurile kolhozului. Acum, ei toți luați împreună alcătuiesc poporul Republicii Moldova și până nu ne împăcăm cu ei, comuniștii pot reveni la guvernare în orice moment.
Cu aceste gânduri am încheiat această zi de joi și o săptămână fericită de când sunt în libertate. Mâine zbor.
VINERI
Incepând cu ora 5 dimineață, am revenit la ocupația mea de pilot. Acolo, la înălțime am simțit că mi-am recăpătat definitiv libertatea de altă dată.
Zborul îmi amintește întotdeauna că există ocupații cu risc sporit pentru viață, altele decât pilotajul. În cazul meu, politica.
Zburam și mă gândeam că voi fi fericit și împlinit, în țara asta, atunci când libertatea de gândire va fi o îndeletnicire, la fel sigură și lipsită de riscuri, ca și pilotajul.
M-am trezit cu gândul la agenda foarte încărcată pe care mi-am propus-o pentru această zi.
Gândul m-a făcut să râd, pentru că nu voi face nimic din ce mi-am propus. De ce? Pentru că nu vreau, nu am chef. Într-un cuvânt, mi-am planificat o agendă cât mai încărcată ca să-mi pot bate joc în voie de ”aflarea în treabă”.
Pornind de la o observație mai veche a lui Petre Țuțea, am constat că toți noi, care o avem cu agendele „full” prin târgul acesta de capitală, sau ce-o mai fi el, nouăzeci la sută din timpul ”prășit” la birou este un fel de bir citadin plătit acum pentru greșeala de a ne fi urbanizat odată.
Astăzi este a patra zi de când mă aflu în libertate și eu încă nu mă pot opri din a-mi bate joc de ”aflarea în treabă” a oamenilor pe care i-am lăsat normali acum patru luni, până la arest, și i-am găsit smintiți.
Este ora 11 trecut de fix, și eu, în strictă conformitate cu agenda, trebuia să-mi fac loc prin ambuteiaje ca să reușesc la o altă întâlnire foarte importantă. Dacă zic alta, ar însemna că, la cel puțin, una deja am fost. Iată că nu-i așa, nu am fost nici la întrevederea anterioară, nu mă duc nici la asta și, chiar în această clipă, mi-a venit un gând genial: fac o rectificare a agendei, îmi planific o întâlnire cu o persoană foarte importantă, n-o anunț despre vizită (ca s-o iau prin surprindere, vă dați seama) și nici nu mă duc.
Între timp, mă sună un vechi amic, care îmi spune pe un ton îngrijorat că se teme de trădare, mai mut ca niciodată, la numai câteva zile de la victoria istorică a opoziției democratice şi că nori negri se abat asupra noastră amenințând să înece ultima speranță a acestui popor de a se integra plenar în Europa. Pe un ton aproape disperat, a adăugat, că se zvonește precum că Lupu, Filat, Ghimpu și Urechean s-au certat şi că nici vorbă nu mai poate fi despre o alianță de guvernare a democraților. I-am zis să stea liniștit. I-am spus, utilizând limbajul unui mare contemporan de-al nostru dâmbovițean că „discuțiile dintre partidele politice au intrat în faza degajării unor platforme la nivel de convergență”. A răsuflat ușurat și a alergat să-i anunțe prima noutate bună pe care o auzise astăzi unui alt prieten, care stătea pe undeva cu sufletul cât un purice de frica unei iminente trădări.
Eu am închis și mă gândesc cum de mai sunt printre noi dintre cei care mai pun la îndoială axioma că suntem români sau faptul că Ion Luca Caragiale a scris despre noi.
MARȚI
M-am trezit cu gândul că în Republica Moldova nu s-a făcut demult politică în luna august. Și dintr-o dată această perioadă estivală, cu apucăturile ei ușuratice de nisip încins pe plaje și lume despuiată, trebuie să-și pună costum sobru și să devină examenul de maturitate al unei societăți, care după mai mulți ani de beatitudine idioată, s-a trezit brusc din somn și a constat că în jur nu-i nimeni.
Trezirea a fost una cu totul neașteptată. Zic neașteptată pentru că în starea de somnolență în care ne-am complăcut mai mulți ani la rând, oricum au existat niște voci care și-au dorit să fie auzite. Dar nici limbajul de lemn a lui Voronin ornat în stil futurist cu figuri pornografice, și nici filologia insipidă a unor lideri de opoziție, n-au fost în stare să ne facă auziți în cancelariile occidentale. Cine a putut să-și închipuie că doar câteva ore de exprimare onomatopeică și zgomot de cioburi de sticlă ne vor face auziți în întreaga lume?
Lumea a aflat despre noi și s-a speriat. Noi am aflat cu cine trăim cot la cot și ne-am cutremurat. Vecini, rude, oameni cu care facem schimburi de urări de sănătate și viață îmbelșugată pe la nunți și cumătrii, își îmbracă noaptea armuri și cagule după care ne omoară copii în stradă. Cine a putut să-și închipuie că doar în câteva ore, câțiva lideri de opoziție, care s-au zbătut într-un paralizant atac de panică o zi întreagă între glorie și pușcărie, vor deveni peste noapte luptători veritabili, politicieni credibili și negociatori cu principii. Dar asta s-a întâmplat. Şi acum, mai puțin contează corigențele lor de altă dată pentru că acum țara asta are o șansă.
I-am zis iritat, astăzi, unei bocitoare publice să-și șteargă pe furiș lacrimile patriotice și să-și caute de treaba lui atâta timp cât se pune la cale viitoarea guvernare. I-am spus să le sfătuiască și pe alte descântătoare de serviciu să nu mai bată pragurile partidelor politice cu tot felul de vrăji, că dacă o ținem așa, în câteva luni mai falimentăm un ADR.
MIERCURI
M-am întâlnit accidental cu un ofițer de poliție care a fost și el figurant în unul din epizoadele detenției mele. Mi-a zâmbit larg, mi-a întins mâna prietenește, a plecat capul în semn de respect și parcă și de supunere. După ce s-a interesat de sănătate mea și a familiei, m-a întrebat când îi punem la pușcărie… pentru că el nu i-a suportat niciodată și, așa cum l-am văzut eu acum două luni la datorie, nu are nicio tangență cu ce se face în sufletul lui. L-am întrebat dacă știe cumva cine-i Pristanda. Mi-a spus că nu-l cunoaște, dar ar putea să-l găsească după cartotecă. I-am spus să nu muncească degeaba că n-o să-l găsească, chiar dacă e un coleg de-al lui. ”Păi ,ce? O murit sau ce-i cu el?” - s-a interesat el intrigat. ”Atâta timp cât orice putere mai are nevoie de el, Pristanda nu moare și nici fără lucru nu rămâne ” – i-am răspuns. ”Norocos băiat!”, a constat el îngândurat.
JOI
Se face o săptămână de când sunt liber. Mă bucur în continuare de lumină, aer și spațiu. În pușcărie, toate astea lipsesc sau pentru ele trebuie să lupți. Acolo, oamenii au priviri difuze și ochi care privesc în nicăieri. Se spune că, după mai mulți ani de închisoare, privirile lor rămân așa pentru toată viața.
Acolo, în celulă, am zis că atunci când o să am timp, voi scrie o carte pe care o voi intitula ”Menajeria ambulantă” . Această carte va fi despre atât despre concetățenii mei cu priviri difuze împrăștiați prin lume, cât şi despre o altă categorie de concetățeni de-ai mei, care am auzit că populează o lume virtuală numită odnoclassniki.ru - o menajerie, granițele căreia coincid cu frontierele fostei URSS în care convieţuiesc foștii colegi de clasă, care nu prea aveau ochi să mă vadă, pentru că o făceam pe deșteptul, în timp ce lor nu prea le ardea a carte după muncile istovitoare de pe lanurile kolhozului. Acum, ei toți luați împreună alcătuiesc poporul Republicii Moldova și până nu ne împăcăm cu ei, comuniștii pot reveni la guvernare în orice moment.
Cu aceste gânduri am încheiat această zi de joi și o săptămână fericită de când sunt în libertate. Mâine zbor.
VINERI
Incepând cu ora 5 dimineață, am revenit la ocupația mea de pilot. Acolo, la înălțime am simțit că mi-am recăpătat definitiv libertatea de altă dată.
Zborul îmi amintește întotdeauna că există ocupații cu risc sporit pentru viață, altele decât pilotajul. În cazul meu, politica.
Zburam și mă gândeam că voi fi fericit și împlinit, în țara asta, atunci când libertatea de gândire va fi o îndeletnicire, la fel sigură și lipsită de riscuri, ca și pilotajul.
