Linkuri accesibilitate

Lecţie deschisă despre scris

Marele cartograf are mînă uşoară: desenează în acuarelă pe globul de păpădie — fără a-i frînge tulpiniţa, fără a-i da pe vînt semincioarele — hărţi ale globului pămîntesc — cum arată legenda —, ţinîndu-şi suflarea nu care cumva să provoace stihiile, să modifice relieful — pe harta fizică —, să zburătăcească îngerii — pe harta celestă a norilor —, să tensioneze atmosfera în lume — pe harta politică —, ţările “fiind atît de aproape încît să se vadă-ntre ele, încît să se audă cum latră cîinii, cum cîntă cocoşii dintr-una în cealaltă”. În jurul lui, aşezaţi în cerc ca roza vînturilor, patru călători renumiţi povestesc rînd pe rînd călătoriile lor în Nord, Sud, Est şi Vest, spusele fiecăruia transformîndu-se, sub mîna cartografului, în culoare (pură) şi linie (directorie). Cînd vreunul dintre ei se abate din drum, harta îl urmează cu fidelitate, pînă-n punctul în care, dîndu-şi seama de rătăcirile povestitorului, cartograful strecoară harta fantezistă sub scoarţa terestră a globului de păpădie. O altă hartă răsare încet ca o unghie, cu noiţe cu tot, după ce unghia neagră a căzut demult. În curtea imperială nu creşte decît o singură păpădie; în tot imperiul nu există decît un singur cartograf. “Globul tău e lipsit de viaţă; populează-l”, ordonă împăratul subcerescului. În locul celor patru călători renumiţi, atît de renumiţi încît se confundă cu roza vînturilor, se aşează în cerc ambasadorii imperiului, povestind fiecare despre ţările în care au fost în misiune, spusele lor transformîndu-se în culoare (locală) şi nume (proprii). Vine un moment, însă, cînd fiecare încearcă să exagereze dimensiunile ţărilor în care a reprezentat imperiul subcerescului, să le dea mai multă importanţă, să le supraevalueze resursele materiale şi umane, nu atît din dragoste pentru acestea, cît dintr-un sentiment de autosuficienţă şi mîndrie pentru ţara de origine, astfel că, dacă le-ar urma întocmai descrierile, cartograful ar avea nevoie de un al doilea, ba chiar de un al treilea, al patrulea, al cincilea, al n-ulea glob de păpădie. În curtea imperială nu creşte decît o singură... În tot imperiul nu există decît un singur... Rînd pe rînd, de sub mîna cartografului apar ţări care se uită peste gard în curtea vecinilor şi ţări care se lasă privite prin geamul deschis atunci cînd se pregătesc să se ducă la culcare, ţări deasupra şi ţări pe spate, ţări ca o umbră-n amurg şi ţări ca o umbră în dricul amiezii, ţări ale soarelui-răsare şi ţări ale eclipsei, ţări siameze, frate şi soră, visînd să se întorloace cu alte ţări siameze, soră şi frate, ţări 69, ţări şi ţări. “Globul tău e lipsit de atmosferă, cîrneşte din nas împăratul subcerescului, fă-i-o!” De sub mîna cartografului răsare soarele, urcă pe cer ca un zmeu de hîrtie pînă-n zenit, descreşte în fapt de seară, se preschimbă în umbre, umbrele se trag la faţă...se întunecă... devin una cu noaptea. “Globul tău nu are cer!”, tună împăratul subcerescului. Marele cartograf are mînă uşoară: şterge de pe globul de păpădie, rînd pe rînd, harta sinoptică, harta politică şi harta fizică. “Iată-l!” Împăratul subcerescului nu are nimic în comun cu regele din povestea lui Andersen; el nu crede pe cuvînt. “Nu-l văd, cerul”. “E din cauza norilor”. Abia acum apare copilul din povestea lui Andersen; el este chiar împăratul subcerescului care exclamă: “Un turc!” şi suflă în norul alburiu, urmărind apoi cum sînt duse de vînt ţările cu care avea relaţii de bună vecinătate şi cu care era în război, pe care le rîvnise şi de care nu putea scăpa, în care avea ambasadori în misiune şi din care ambasadorii nu s-au mai întors niciodată, pe semne că vor fi murit demult, în drum spre sau dinspre, cum i se distruge propriul său imperiu, provincie cu provincie, oraş cu oraş, cartier cu cartier, pînă nu rămîne decît o singură semincioară de păpădie care reprezintă curtea imperială în mijlocul căreia un moşneag — seamănă cu Lear — ţine în loc de sceptru o umbrelă de soare, dincolo de orizontul căreia nu a păşit niciodată, şi un cartograf — nu seamănă cu nimeni — ţine o pensulă, mai departe de vîrful căreia nu a călătorit niciodată. Are mînă uşoară...

...nu mai uşoară decît mîna călăului, mare tîmplar al butucului, care ia capul cartografului, nepăsător la ce i se întîmplă şi dacă i se întîmplă lui şi dacă el este cu adevărat cel care este — cum spune tradiţia: “Cine-şi face din nefiinţă cap, şiră-a spinării din viaţă şi coadă din moarte, nu se teme să-l piardă, nici să-şi prindă coada-ntre uşă, cînd iese” —, dintr-o mişcare, tăişul cuţitului despărţindu-l de trunchi ca o fracţie, fără rest. Visul călăului este, însă, împăratul; pe el îl sorb din priviri ochii lui — unul albastru, altul alb, ca două păpădii, cu cele trei hărţi îmbrăcate una peste alta, prima, şi dezbrăcată de tustrele, a doua, înainte totuşi ca împăratul subcerescului să împrăştie norii — care, ori de cîte ori clipesc, decapitează un rege imaginar. De cînd practică acest meşteşug — meseriaş pe cinste, cum scrie la carte: “De ucis, ucide-ntotdeauna cel însărcinat cu uciderea; a ucide-n locul celui însărcinat cu uciderea înseamnă să ciopleşti în locul marelui tîmplar. Dintre cei care cioplesc în locul marelui tîmplar puţini sînt cei care nu-şi rănesc mîinile.” — nu şi-a pătat niciodată mîinile cu sînge nevinovat — scurs pe butuc, revărsîndu-se peste paralelele cercurilor anuale ale trunchiului, intrînd în meridianele urmelor de secure, sîngele desenează hărţi păstoase sau aproape transparente ale unor ţări interioare, ca pentru a-i aminti de caietele sale şcolăreşti, adevărate atlase fanteziste în chinovar şi encre de Chine, de pasiunea lui pentru călătorii (petele de rujeolă de pe obrajii colegului de bancă — viţă împărătească, sînge albastru — erau tot atîtea continente şi arhipelaguri), la care a renunţat pentru totdeauna de dragul literaturii în clipa cînd, lăudîndu-i compunerea, învăţătorul i-a pus în mînă o carte în care citi: “Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare/ că şi-azi îl văd, şi singur îl văzui/ umblînd şi el ca şi-alţii orişicare./ ţinea de păr în mînă capul lui,/ cum porţi un felinar în mîna vie,/ iar capul ne-a văzut...” —, nu a uitat niciodată să-şi arate respectul cuvenit faţă de cel condamnat la moarte. Din capetele tăiate în tot acest timp ar putea alcătui un alfabet propriu, în care, ţinînd cont de înclinarea balanţei din mîinile legatei la ochi Themis, capetele căzute pe nedrept ar fi vocalele, iar cele căzute pe bună dreptate consoanele, sau poate invers, în tot cazul mesajul fiind unul şi acelaşi, Requiescat in pace! Semnul exclamării seamănă cu Unde-ţi-stau-picioarele-acolo-ţi-va-sta-capul şi nu poate fi decît regele, de dragul căruia călăul şi-a ales meşteşugul de călău, umbră a regelui. De sub poalele umbrelei de soare, împăratul subcerescului îi priveşte cu admiraţie mîinile: “Iată-l pe singurul om al imperiului meu care nu trebuie să dreagă ceea ce a făcut o dată. Mişcările lui sînt precise ca nişte reguli gramaticale. Ultimul retuş, perfect ca o operaţie matematică. Intenţiile duse pînă la capăt. Mîna uşoară...”

...nu mai uşoară decît mîna copilului, unul din cei doi — cartograful şi călăul — mulţi ani înainte, care scrie, aplecat cu tot corpul deasupra caietului, să nu copie colegul de bancă, moştenitorul tronului — pentru care totul s-a hotărît din clipa în care a venit pe lume, după ce i s-a promis cîte-n lună şi-n stele, fără să-l poată ademeni, abia cînd i se turnă cea mai mare minciună dîndu-le crezare şi, vorba din poveste, tăcu şi se născu — o compunere cu tema “Vreau să fiu...” Viitorul i se deschide în faţă ca un evantai; nu trebuie decît să-şi facă vînt cu el ca literele să-şi ia zborul — semincioare de păpădie, vocalele; umbreluţa deasupra lor, consonantele sau poate invers — pentru a încolţi în altă parte, la zeci de ani distanţă de lecţia de scris care-i va marca destinul. Pe pereţii clasei atîrnă portretele familiei imperiale, în tempera, hărţi ale lumii şi o schemă a arborelui genealogic al dinastiei (indescifrabil); în curte se vede butucul călăului, stîlpul împărăţiei — se zice că fiecare condamnat îi adaugă atîtea inele cîţi ani a trăit sau, cine ştie, cîţi ani mai avea de trăit —, pe care, în timpul dintre o execuţie şi alta, copiii îl sar de-a capra. Cerul este înalt ca un zmeu de hîrtie pe care cineva a desenat un soare în zenit. Norii formează continente fanteziste, neatestate de nici un atlas din lume. Din cînd în cînd copilul trage cu coada ochiului la colegul său de bancă, moştenitorul tronului — cum de la bun început destinul a pus punctul pe i în cazul vlăstarului imperial, micul prinţ arată ca un semn de exclamare răsfrînt în oglindă —, faţă de prezentul etern al căruia viitorul său se raportează la fel cum umbra se raportează la lumină. “Tu scrii despre mine, îi şopteşte la ureche moştenitorul tronului, eu vreau să fiu...” Învăţătorul ridică ochii din carte şi ultimele cuvinte mor pe buzele prinţului înainte de a ajunge la urechea copilului. Lecţia de scris se transformă într-un joc de-a v-aţi ascunselea, în care, oricît de departe s-ar mistui copilul, moştenitorul tronului îl descoperă: “călător”, “războinic”, “mare preot”, “astrolog”, “poet”, “filosof”, “ca tine”, “singur-nu-ştiu-ce-vreau” etc. “Oriunde te-ai ascunde, gîndeşte moştenitorul tronului, scrisul te deconspiră: cauţi ceea ce găseşti, devii ceea ce eşti!” “Doar că, îi răspunde în gînd copilul, în scris eu este altul”. Fără grabă — ora abia a început —, fără grijă — ce ţi-i scris, ţi-i pus în frunte —, copilul scrie povestea unui cartograf decapitat de călău din porunca împăratului subcerescului, cîndva, în tot acest timp avîndu-i pe ambii — cartograful şi călăul; regele nu poate fi decît unul singur şi nu se compară cu nimeni, cum spune învăţătura: “el are formă de om, dar nu are simţămintele omului; avînd formă de om, este şi el un om printre oameni; pentru că nu are însă simţăminte de om, se află dincolo de bine şi de rău” — la mînă, nefiind, pînă la punct, nici unul, nici altul.
XS
SM
MD
LG