Martin Heidegger, Ezra Pound, Mircea Eliade, Céline, Cioran, Gottfried Benn sînt numai cîteva personalităţi celebre, care, în perioada interbelică, au sprijinit mişcările extremiste de dreapta, fie naţional-socialismul hitlerist, fie fascismul mussolinian sau gardist. Scriitorul norvegian, Knut Hamsun, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1920, a rămas pînă-n ziua de astăzi una dintre cele mai controversate personalităţi literare, tocmai din pricina faptului, că în timpul ascensiunii politice a lui Hitler, s-a transformat într-un sprijinitor înfocat al celui de-al 3-lea Reich. „Ar fi bine, dacă germanii ar trimite cel puţin o treime a norvegienilor pe frontul din răsărit“, scria Hamsun după izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, pe cînd Norvegia se afla, practic, sub ocupaţie nazistă.
În perioada nazismului el publicase nenumărate tămîieri la adresa lui Hitler. După ce Führer-ul s-a sinucis, Hamsun i-a dedicat în mai 1945 un necrolog bombastic în care îşi exprima încă o dată admiraţia, descriindu-l ca pe „o figură de prim rang, comparabilă cu marii reformatori“.
După o vizită în 1943 la ministrul nazist al propagandei, Goebbels, scriitorul îi dăruieşte în semn de preţuire medalia Nobel-ului.
Hamsun a fost convins de ceea ce scria. Cărţile autorului norvegian au atins în Germania nazistă tiraje fantastice, bucurîndu-se de o popularitate imensă.
La 150 de ani de la naştere, procesul de reevaluare critic-obiectivă a operei lui Hamsun continuă să fie umbrit de aceste pete negre care îi conferă aura negativă a colaboraţionistului. În numeroasele articole şi studii apărute în ultimii ani, publicului i se oferă portretul unui scriitor orbit de mitologia naţionalistă pan-germană, care s-a transformat dintr-un deschizător de drumuri al literaturii moderne într-un autor de scrieri suspect idilice. Mari scriitori, ca Thomas Mann, Kurt Tucholsky sau Walter Benjamin, care i-au admirat opera, au constatat cu uimire nu numai involuţia estetică ci şi alunecarea spre extrema dreaptă a lui Hamsun.
În pofida unor neînţelegeri cu Hitler, autorul celebrului roman „Foamea“ (1890) continua să creadă în ideea naţional-socialismului, chiar după prabuşirea regimului nazist. În faţa anchetatorilor, care l-au cercetat după război, Hamsun încerca să se apere printr-o viclenie prudentă, prin încăpăţînare şi simularea unei senilităţi inexistente. Toate aceste faţete ale refulării, prin care scriitorul norvegian apare postum ca un adevărat maestru al disimulării, al mascării şi al renegării mincinoase au dominat dezbaterile ultimilor ani. Au existat şi unele voci care au pledat în favoarea reabilitării necondiţionate a scriitorului care nu a ezitat să folosească şi să strecoare şi în opera sa literară clişee şovine, anti-democratice şi anti-occidentale, inspirate din filozofia nietzscheană a „omului superior“. Nu întîmplător, ideologul şef al naziştilor, Alfred Rosenberg, l-a omagiat pe Hamsun drept „creatorul unor epopee care respiră voinţa nordică“. Accentele social-critice, stilul rafinat, schimbarea perspectivelor povestirii, nevrozele cotidiene, slăbiciunile psihice şi virtuţile aristocratice sau critica raţionalismului sînt elemente caracteristice ale operei lui Knut Hamsun.
Toate aceste elemente au oferit şi propagandei naziste materialul din care se putea confecţiona uşor muniţia ideologică necesară unor scopuri politice. Şi Knut Hamsun nu s-a opus, precum a încercat să simuleze după război în faţa comisiei de anchetă, ci a favorizat interpretările ideologice, sprijinind astfel o politică profund anti-umană şi anti-democratică.
Cînd publicistul german şi laureat al premiului Nobel pentru pace, Carl von Ossietzky a fost internat într-un lagăr de concentrare, unde a şi fost ucis, Knut Hamsun scria: „Să nu uităm, că d-l Ossietzky ar fi putut sa părăsească Germania atît înaintea venirii la putere a naţional-socialismului cît şi ulterior. Dar el n-a vrut să plece. El a mizat pe faptul că, după ce va fi arestat, lumea va urla indignată. Dorinţa i-a fost împlinită.“
