Linkuri accesibilitate

Cea mai cumplită frustrare a „anilor (mei) de ucenicie”, pe lîngă cele oarecum fireşti specifice vîrstei, ţine de liberul acces la carte, şi asta în ţara (URSS) ce se considera, nu fără emfază, „самая читающая в мире”. Că lecturile erau filtrate, atît în ceea ce priveşte titlurile traduse, dar mai cu seamă autorii sovietici, faţă de care Partidul s-a arătat dintotdeauna suspicios, avea să aflu de timpuriu, cînd doar simpla întrebare dacă pot împrumuta Мастер и Магарита, de Bulgakov, a făcut-o pe bibliotecara şcolii? bibliotecii pentru copii „A.S. Puşkin”? – nu mai ţin minte – să se dea de ceasul morţii: „Nu există asemenea carte!”, ca apoi să mă cheme de-o parte: „De unde-ai aflat de ea?!!”. Ca şi cum fiecare carte neautorizată ar fi fost un spion infiltrat în societatea sovietică spre a o distruge din interior. Ţin minte cum, în noaptea de anul nou 1980-1981, colegul meu Iulian Miron – Dumnezeu să-l odihnească! – a recitat poemul lui Vladimir Vîsoşki, „Я не люблю…”, şi ce linişte asurzitoare s-a lăsat după (mde, eram în clasa a 10-a – toată lumea avea nevoie de atestate bune; or, şcoala nr. 1 din Chişinău le dădea din cînd în cînd bătaie de cap autorităţilor).

Frustrarea a devenit de-a dreptul strigătoare la cer odată ajuns la Facultatea de Litere, unde disciplinele politice („Istoria partidului”, „Economia politică”, „Comunismul ştiinţific” etc., etc.) sufocau literalmente puţinele ore de limbă şi literatură. Aşa se face că la filosofie, bunăoară, îi vestejeam pe Schopenhauer sau Nietzsche, fără să-i fi citit (ferească sfîntul să te fi prins cineva cu ei în mînă!), iar la literatura rusă nici măcar nu ni se oferea şansa să-l ţintuim la stîlpul infamiei pe Soljeniţîn, un nume tabu, ca să nu pomenesc de cărţile învelite în ziar citite pe sub masă, invariabil româneşti. Astfel că mă regăsesc în romanul lui Dai Sijie, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, chiar dacă ştiu doar din auzite ce-i aia o revoluţia culturală. Să afle aşadar toată lumea!

Cînd însuşi Bernard Pivot garantează, cu bunul său (re)nume, calitatea unei opere: “Dacă această carte nu devine un best-seller înseamnă că nu sunt bun de nimic”, iar Daniel Pennac consideră că “ar trebui să fie lectura obligatorie în licee, pentru a-i încuraja pe tineri să citească”, e musai ca romului lui Dai Sijie, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, Polirom, 2002, să fie tradus în peste 30 de ţări, nu şi în China (mira-m-aş să fi fost altfel!).
Suntem în 1971. Revoluţia culturală chineză e-n plină desfăşurare, printre victimele “reeducării revoluţionare” numărîndu-se doi tineri a căror singură vină este chiar originea lor nesănătoasă: ambii sunt fii de medici. Trimişi la sapă de lemn, dar literalmente, într-un sat din Tibet, primirea ce li se arată l-ar descuraja pe oricine. Nu şi pe Luo care are prezenţa de spirit să salveze vioara prietenului său: “Tov’ primar, o să ascultaţi o sonată de Mozart, anunţă Luo, la fel de stăpîn pe el”. Scena e de-un haz nebun:
“— Şi cum îi zice la cîntecul ăsta al tău? (...)
Mozart..., am dat să spun.
Mozart ce?
Mozart se gîndeşte la preşedintele Mao, continuă Luo...
Ce îndrăzneală! Dar a mers: ca prin farmec, figura ameninţătoare a primarului se îmblînzi:
— Mozart se gîndeşte întotdeauna la Mao, spuse el”.
În acest univers frust, unde singurul divertisment îl constituie “cinematograful oral” — o dată pe lună, tinerii "intelectuali" sunt trimişi la oraş, pe banii colectivităţii, să vadă un film, pe care-l povestesc la întoarcere sătenilor, minut cu minut —, descoperirea unei valize cu cărţi interzise are efectul unei bombe cu ceas, a cărei undă de şoc îl va ajunge pe Luo în finalul romanului: părăsindu-l după ce l-a tot ascultat citindu-i, iubita îi mărturiseşte franc că anume “Balzac a ajutat-o să înţeleagă (...) că frumuseţea unei femei este o comoară nepreţuită”.

Vreau să cred că, odată ce l-a invitat pe Roland Barthes, în plină Revoluţie culturală (aprilie 1974), China îl va fi citit între timp şi pe Balzac, inclusiv Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, iar Mozart răsună pur şi simplu, fără să se gîndească neapărat la preşedintele Mao. La urma urmei, dacă pereţii tot mai au urechi, de ce să nu asculte o muzică bună?!

XS
SM
MD
LG