Linkuri accesibilitate

Nu trăiesc în turnul de fildeş, nici îmi tapiţez pe din interior cabinetul de lucru cu plută, iar termopanelor le prefer pe faţă vechile geamuri de sticlă înrămate în lemn; scurt pe doi, dacă în aceste zile fierbinţi apelez la poezie pentru a da măsura sentimentelor mele civice, o fac dat fiind că singură intuiţia poetică merge la ţintă, chiar şi atunci cînd ţinta este una mobilă!

Poemul Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul, de Ioan FLORA, face parte din panoplia mea de combatant pentru libertatea cuvîntului. L-am citit în premieră în îndepărtatul an 1990, fără să-mi cred ochilor că a fost cu putinţă să fie scris în 1985; puţin după, l-am cunoscut şi pe autor – poetul român născut în 1950 la Satu Nou din Banatul Sîrbesc cu care, la scurt timp, ne-am luat fraţi de cruce şi, de faţă cu toată lumea venită la Festivalul „Lucian Blaga” de la Cluj – Alba-Iulia, în loc să schimbăm, cum se face-n asemenea cazuri, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele: iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există. Din februarie 2005, fratele meu Ioan Flora e sub cruce, dar poemul său continuă să mă mobilizeze.


Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul

La Fabrica de confecţii Stalin,
din strada Stalin, din oraşul Stalin,
izbucnise în luna Stalin a anului Stalin
Marele Incendiu Stalin.

Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin
sosiseră cît ai bate din palme
cu roşiile lor vehicule Stalin,
cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor
furtunuri şi căşti Stalin
şi reuşiseră să stingă în timp record
Marele Incendiu Stalin.

Elevii de la şcoala generală Stalin,
din cartierul, din Piaţa Stalin,
înmînaseră mai apoi, îngenunchind pînă la pămînt,
vajnicilor pompieri mari buchete de trandafiri
şi garoafe.

Era o atmosferă de reală însufleţire Stalin
şi-n ochii trecătorilor apăruseră scînteind
uşoare şuviţe de lacrimi.
1985

Scurt ca o lamă de pumnal, al cărui tăiş dublu spintecă realitatea pînă la os, poemul „traduce” pre limbă olimpienilor ceea ce omul nostru a ştiut dintotdeauna: cui pe cui scoate! E firesc aşadar că anume „Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin” sînt chemaţi să stingă „Marele Incendiu Stalin” – se-nţelege, cu instrumentele din dotare („cu roşiile lor vehicule Stalin,/ cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor/ furtunuri şi căşti Stalin”). Dar intuiţia poetului merge mult mai departe decît a îndrăznit să se aventureze dictonul popular – odată cuiul scos, se instaurează... „o atmosferă de reală însufleţire Stalin”! Şi atunci chiar că-ţi vine să te întrebi dacă merita stins „Marele Incendiu Stalin” doar ca să se primenească atmosfera într-una de „reală însufleţire Stalin”...

La noi, se ştie, practica bate gramatica – cei care au pus foc Parlamentului şi Preşedinţiei pe 7 Stalin a celui de al optulea an de guvernare Stalin au sărit primii să repare „batimentele” (nu înainte de a arunca în flăcări Declaraţia de Independenţă, la care – zice-se – ţin atîta apărătorii Patriei!), înălţînd schele Stalin Junior, fără să ceară musai o aprobare a consiliului municipal. Cît despre „elevii (& studenţii) de la şcoala generală Stalin”, aceştia au fost pur şi simplu ucişi în bătăi, iar pe mormintele lor nu „vajnicii pompieri” au depus „mari buchete de trandafiri şi garoafe”. În aceste condiţii, „atmosfera de reală însufleţire Stalin” s-a dovedit a fi irespirabilă, şi va rămîne astfel dacă nu schimbăm echipa de pompieri Stalin, de la cascheta de miliţian Stalin a celor trei capi ale relelor (Voronin, Papuc, Ţurcan) la bastoanele de cauciuc ale „voluntarilor” Stalin.

Dau un vot pentru o gură de aer proaspăt!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG