Linkuri accesibilitate

Nu ştiu ce impact a avut textul de mai jos (Satul cu lupi) la data scrierii, acum patruzeci şi cinci de ani, şi dacă a apărut în presa literară a vremii înainte de a fi inclus în volumul de debut din 1968 (Cumpănă); negreşit însă poezia trebuie să fi lucrat în carnea artistului la tinereţe ca o boală de care acesta nu a mai dorit să se vindece. Sau poate ca un vaccin împotriva tuturor (bolilor). În tot cazul, l-a marcat a jamais. Altfel spus, de patru decenii Marin MINCU se află în regim de asediu. Întrebarea ce se pune ar fi chiar aceasta: de care parte? Cum este foarte greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să ni-l imaginăm luat prin surprindere sau constrîns să se apere, răspunsul se-nţelege de la sine.

Satul cu lupi


Lupii veniră în sat nechemaţi şi calmi,
Împărţiră satul după familii şi rudele mai apropiate,
cu ochii sfîrîind de foame jăcuiră întîi vitele mari
adormind de oboseala mîncatului pe ciolanele lor.

Se treziră la trîmbiţa burţii cu puteri noi,
acum deteră iama printre rîmătoare şi oi,
şi apropiaţi de case lingeau geamurile cu linişte,
oamenii privindu-i lupeşte se strîmbară urît spre ei.

După ce înfulecară măruntele orătănii proaste
se începu asediul lupilor de afară asupra celor ascunşi;
îşi rodeau cozile cîinii jigăriţi de foame
pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce.

Satul tăcea pustiu de oameni îi parcă părăsit
soarele drept înţepa blana lupilor suri
se auzea mîrîit ca de lupi prin case
în urmă, lupii se tîrîră-n păduri.

Sleiţi cîinii rîcîiră la praguri şi uşi,
uşile scîrţîiră bolnave-n ţîţîni,
un miros de lupi se rostogoli dinăuntru,
nişte umbre tîrîte se repeziră spre cîini.

Un fel de încă pe atunci vulpea (în cazul de faţă — lupul; nota mea) era vînătorul, de-a-ndoaselea, poemul. Ceea ce izbeşte de la bun început este precizia desenului — o precizie demnă de şcoala flamandă de pictură —, liniar în primele 7 versuri şi “răsfrînt” începînd cu al 8-lea. Cu mişcări de mare maestru de ceremonii (de iarnă, aş adăuga între paranteze, singură senzaţia de frig ce-ţi îngheaţă sîngele-n vine pe care o degajă textul, în special versul parcă ieşit din atelierul lui Spinoza: “şi apropiaţi de case lingeau geamurile cu linişte”, fiind suficientă pentru a sugerea atmosfera hibernală), poetul mută cînd o piesă (“Lupii veniră în sat nechemaţi şi calmi”), cînd alta (“oamenii privindu-i lupeşte se strîmbară urît spre ei”), într-un joc pe viaţă şi pe moarte în care nu există jumătăţi de măsură (“cîinii jigăriţi”, un fel de corcituri, nu?, sînt într-o primă fază scoşi din cărţi: “pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce”), astfel încît tabloul contemplat din exterior la un moment dat te absoarbe înăuntru, printr-o spectaculoasă răsturnare de perspectivă, şi abia de-acum încolo poemul capătă o turnură vizionară.

Pe măsură ce se goleşte de acţiune (pînă la refuzul desăvîrşit al acesteia, din versul citat mai sus: “pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce”), asediul — iată un termen tocmai potrivit pentru a desemna poetica lui Marin Mincu — se infiltrează pe sub pielea “celor ascunşi”, pînă la contaminare: “se auzea mîrîit ca de lupi prin case”. Procedeu mai degrabă pictural, după cum o atestă iconografia medievală: “În numeroase imagini sau lucrări pictate de la sfîrşitul Evului Mediu reprezentînd arestarea lui Iisus şi sărutul trădării, roşeaţa apostolului mişel pare a se fi transmis, ca prin osmoză, părului şi bărbii lui Christ; călăul şi victima sa, care nu se pot confunda prin nimic, sînt uniţi simbolic prin aceeaşi culoare”(Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental). Cu totul altfel funcţionează osmoza în poemul lui Mincu: primul lucru pe care-l fac supravieţuitorii asediului (dar mai pot fi oare numiţi astfel de vreme ce oamenii s-au lăsat cuceriţi pe din interior: “un miros de lupi se rostogoli dinăuntru”) este chiar ultimul lucru pe care l-ar fi făcut — şi nu l-au făcut, Nota Bene — lupii: “nişte umbre tîrîte se repeziră spre cîini”. De împrumut pentru oameni, natura fiarei este compromisă prin alterare. Remarcabil jocul de lumini şi umbre: pe cît de calmă acţiunea exterioară, desfăşurată într-un regim diurn (“soarele drept înţepa blana lupilor suri”), pe atît de neliniştitoare şi întunecată reacţia oamenilor claustraţi, mai mult nişte spectre (“nişte umbre tîrîte”, ca să citez exact). Totodată asaltul final, din interior spre afară, are ceva dintr-un acvaforte de Goya, Somnul raţiunii naşte monştri.
Altfel spus, SOMNUL NAŢIUNII NAŞTE MONŞTRI!
XS
SM
MD
LG