Linkuri accesibilitate

Iar ca sentiment un... cactus înflorit!


Păun & Păun
Păun & Păun

După cîţiva ani în care nu au făcut nimic altceva decît să crească în voie, asemeni unor pernuţe verzi etalîndu-şi acele, acum o lună cactuşii mei s-au acoperit peste noapte de muguri. Pufoşi, plăcuţi la pipăit, amintind de mîţişorii primăvăratici, aceştia s-au întrecut pe ei înşişi şi ei înde ei, astfel că, în doar cîteva zile, outsiderii au rămas tot muguraşi, iar liderii şi-au întins spre soarele lui cuptor gîturi lungi de lujere. Competiţia a redemarat, cu un nou avînt, între doi cactuşi barosani ca nişte baobabi în miniatură ce-şi etalau gîturile de girafă – nu atît pe verticală, cît paralel cu linia de orizont, ca şi cum ar fi vrut să pască primele raze ale zilei ce stă în înceapă.

Încă n-aş putea să arăt – pe urmele lui Geo Dumitrescu („E puţin ceea ce spun. Dar pot să spun orice./ Cred că pot să spun. Aş putea să arăt/ cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,/ cum se nasc cai de lemn/ dintr-o iapă de lemn...”) – cum creşte iarba, dar am urmărit cu ochii mei, oră cu oră, zile de-a rîndul, minunea împlinirii a două flori de cactus, acum fiecare în competiţie cu sine însăşi (nubilă întîi, intrînd în pubertate, apoi ajunsă la deplinu-i randament senzual). Cu toate acestea l-am ratat, gestul singular al desfacerii corolei. Ca şi cum, aşa ghintuiţi ca nişte ghioage de voievod, cactuşii m-au pedepsit pentru indiscreţia cu care le-am surprins natura feminină.

Brusc o floare albă s-a desfăcut la capătul unui lujer de peste 20 cm asemeni unei pîlnii de gramofon – atîta lipsea doar, să pun un disc de vinil şi să răsucesc mecanismul cu arc. Ştiam că ţine o singură zi, floarea, şi că, neavînd un roi de albini în casă şi nici o altă floare de catus „disponibilă” (cealaltă era undeva la jumătate de drum), nu se va lăsa cu rod. Gestul înfloririi, ca să zic aşa, era unul eminamente gratuit, de dragul gestului. Poezie pură. Artă pentru artă. Atunci am comis ceva „faustic”, încercînd să opresc clipa: am fotografiat-o! Din mai multe unghiuri, ca pe-o mireasă de 18 ani la braţ cu un babalîc burtos fără vîrstă.

Ar fi meritat un poem, nu un stop-cadru banal! Cum însă, în cazul meu, gestaţia unei poezii e mai anevoioasă decît înflorirea unui cactus, dau mărturie – prin cele scrise şi filmate – că minunea a avut loc, iar odată spusă, că floarea – aşa trecătoare cum a făcut-o Dumnezeu – ESTE!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG