Linkuri accesibilitate

Ideea de "color in statu puro"

Dacă „ideile beau sînge”, secretele cele mai straşnice – în special cele legate de o Idee absolută, în cazul de faţă ideea de color in statu puro – chiar sunt clădite pe oase. Nu-i de mirare aşadar că Secretul culorii pure, de Federico Andahazi, Rao, 2005, începe şi sfîrşeşte cu o crimă, simetrice în logica lor (maestrul înscenează moartea ucenicului iubit, jertfind un tînăr oarecare; la rîndu-i, ucenicul îşi asasinează maestrul), alte cîteva omucideri presărînd naraţiunea cu cadavre cărora, de altfel, nu li se acordă mare atenţie.

Şi asta fiindcă se caută altceva, însăşi perfecţiunea, atît de reprezentantul ilustru al şcolii florentine de pictură, Francesco Montegra (care „credea că lumina era imanentă lui Dumnezeu, că El era lumină pură şi nu putea fi văzut decît prin ce crease; în acest caz, culoarea era cumpăna dintre Dumnezeu şi lumea sensibilă. Iar esenţa ei era liberă de orice concept”), cît şi de temuţii reprezentaţi ai şcolii flamande, fraţii Van Mander („Alb, negru, roşu, albastru, galben. Dacă aşa se puteau numi culorile neobişnuite de pe paleta pregătită de Greg, totul era gata de-acum şi Dirk putea începe să aplice primul strat de uleiuri”).

În această confruntare, literalmente pe viaţă şi pe moarte, dintre şcoli, mijloacele alese, de-o parte şi de alta, nu sunt cele mai cinstite: fraţii Van Mander îşi plasează o iscoadă pe lîngă maestrul Montegra (ucenicul Hubert van der Hans); la rîndu-i, florentinul le-o trimite fraţilor burlaci pe tulburătoarea Fatima, nimeni altul decît... ucenicul iubit (Pietro della Chiesa) deghizat în femeie venită să i se facă portretul. Atît iscoada, cît şi ispita îşi fac cu brio datoria, primul plătind cu propia viaţă dezlegarea misterului, cea de-a două luîndu-i-o tocmai celui care a trimis-o, în chiar clipa cînd acesta îşi vedea visul cu ochii!

Mare atenţie deci la dorinţele ascunse: acestea se pot împlinli!
XS
SM
MD
LG