La o aniversare*
Copil fiind, n-am ieşit din satul de baştină — şi cînd spun “satul de baştină”, am în vedere şi împrejurimile Unchiteştilor — pînă la vîrsta de 7 ani, singura mea legătură cu lumea largă fiind radioul de pe stîlp, un fel de Simion Stîlpnicul vestind nemaipomenitele realizări ale construcţiei comuniste, ce se auzea dintr-un capăt al satului în altul şi, la intervale marcate de petrerceri sezoniere sau de familie, refrenul: “Trenule maşină mică/ Unde-l duci pe Ionică?” Mi se părea atît de sfîşietor cîntecul, altminteri niciodată dus pînă la capăt, ca şi cum călătoria ar fi fost una nesfîrşită şi mai ales fără întoarcere, încît pentru nimic în lumea n-aş fi vrut să fiu în locul acelui Ionică. De unde să ştiu că locul însuşi a fost “dus” în repetate rînduri, cu oameni cu tot, cînd într-o direcţie, cînd în alta, încît noi cei care, vorba poetului: “locului rămânem”, ne-am pomenit născuţi — patru generaţii ale aceleiaşi familii — în patru ţări diferite: bunicii în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, eu în URSS, fiică-mea în Republica Moldova.
Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind una-n alta pe-o parte ce şi-au dezvelit în somn naşterea. Avînd atîta geografie cît să-şi strîngă genunchii la gură, în poziţie de foetus, şi atîta istorie cît să vină pe lume înainte de termen, prin cezariană, ea este ceea ce mai rămîne din ea după ce toată lumea a (re)cunoscut-o, în sens laic sau biblic, fiştecare după cum i-au poftit purceaua de inimă. Dat fiind natura-i schimbătoare, nu poate fi localizată decît cu aproximaţie, undeva între rîurile N-u şi P-t, de jur împrejurul metropolei Ch-ău, buricul pămîntului al acelor ţinuturi, la intersecţia meridianului “pînă a nu să mărita era nevastă” cu paralela “iară măritîndu-să, au ieşit fată”. “Ubi bene” pentru localnici, de vreme ce n-au părăsit-o, “Ibi sunt leones” pentru peţitorii străini, atît timp cît n-au dat peste ea, se cheamă că s-ar numi Patrie-mamă dacă ar fi de faţă; cum însă maştera îşi petrece nopţile prin mahalalele continentului, noi, copiii ei, îi spunem Cleopatria.
Dacă o întrebi: “A cui-s, mamă?”, pe loc te gratifică: “Faraonule!”, dar şi fără să ne-o spună de la obraz ne simţim copiii nimărui (în acest sens, catrenul unei fetiţe de numai 10 ani, Angela Ciobanu, redă cum nu se poate mai bine acel contradictoriu sentiment al dragostei de ţară: “Patria este mama,/ Patria este tata;/ Şi chiar dacă nu e aşa,/ Eu îmi iubesc patria mea”).
Singura schimbare demnă de luat în seamă vine o dată cu intrarea în lumea celor adulţi: brusc, nu ţi se mai zbiară în ureche ”Faraonule!”, ci “dobitocule!” (e ca şi cum după ce te-ai simţit stăpîn peste egiptul copilăriei tale, cineva te-ar scoate cu de-a sila din delta natală cu căţel şi purcel, cum scrie la carte, ca pe nişte “turme însemnate de oi şi boi”). Dovadă că ai crescut suficient de mare pentru “pro patria mori” care, fii sigur, nu-i va scăpa din vedere.
După cît s-a murit pentru patrie, ţara aceasta ar fi trebuit să-nconjoare de trei ori planeta; după cum trăiesc cei în numele cărora s-a murit, impersonal şi pe-un cap, n-ar mai avea loc pe faţa pămîntului. Văzută de la înălţimea zborului de cuc, seamănă cu urma desculţă a unui picior, stîngul, cu degetul mare mult îndepărtat de celelate patru, ca şi cum n-ar fi fraţi sau ar arăta zi şi noapte “V”(ictorie), asta în cazul în care nu l-a despicat cu bună ştiinţă, după exemplul deţinuţilor din GULAG care lucrau la tăiat păduri hotărîţi să-şi procure, cu preţul automutilării, două-trei săptămîni de concediu medical, uneori salvatoare, încît îţi vine să-ţi mobilizezi bruma de latină pentru a întreba, patetic sau pur şi simplu scîrbit: “Quo vadis, Republica?” “Înainte! Că-nainte era mai bine...”, vine răspunsul. Ceea ce se traduce prin practica, încetăţenită la noi în ultimele două decenii, de a-ţi proiecta viitorul în trecut. Doar că astăzi nici viitorul nu mai este ce-a fost înainte!
___________________
* La 3 iulie 1940, ora 14.00 hotarul pe râul Prut a fost închis.
Copil fiind, n-am ieşit din satul de baştină — şi cînd spun “satul de baştină”, am în vedere şi împrejurimile Unchiteştilor — pînă la vîrsta de 7 ani, singura mea legătură cu lumea largă fiind radioul de pe stîlp, un fel de Simion Stîlpnicul vestind nemaipomenitele realizări ale construcţiei comuniste, ce se auzea dintr-un capăt al satului în altul şi, la intervale marcate de petrerceri sezoniere sau de familie, refrenul: “Trenule maşină mică/ Unde-l duci pe Ionică?” Mi se părea atît de sfîşietor cîntecul, altminteri niciodată dus pînă la capăt, ca şi cum călătoria ar fi fost una nesfîrşită şi mai ales fără întoarcere, încît pentru nimic în lumea n-aş fi vrut să fiu în locul acelui Ionică. De unde să ştiu că locul însuşi a fost “dus” în repetate rînduri, cu oameni cu tot, cînd într-o direcţie, cînd în alta, încît noi cei care, vorba poetului: “locului rămânem”, ne-am pomenit născuţi — patru generaţii ale aceleiaşi familii — în patru ţări diferite: bunicii în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, eu în URSS, fiică-mea în Republica Moldova.
Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind una-n alta pe-o parte ce şi-au dezvelit în somn naşterea. Avînd atîta geografie cît să-şi strîngă genunchii la gură, în poziţie de foetus, şi atîta istorie cît să vină pe lume înainte de termen, prin cezariană, ea este ceea ce mai rămîne din ea după ce toată lumea a (re)cunoscut-o, în sens laic sau biblic, fiştecare după cum i-au poftit purceaua de inimă. Dat fiind natura-i schimbătoare, nu poate fi localizată decît cu aproximaţie, undeva între rîurile N-u şi P-t, de jur împrejurul metropolei Ch-ău, buricul pămîntului al acelor ţinuturi, la intersecţia meridianului “pînă a nu să mărita era nevastă” cu paralela “iară măritîndu-să, au ieşit fată”. “Ubi bene” pentru localnici, de vreme ce n-au părăsit-o, “Ibi sunt leones” pentru peţitorii străini, atît timp cît n-au dat peste ea, se cheamă că s-ar numi Patrie-mamă dacă ar fi de faţă; cum însă maştera îşi petrece nopţile prin mahalalele continentului, noi, copiii ei, îi spunem Cleopatria.
Dacă o întrebi: “A cui-s, mamă?”, pe loc te gratifică: “Faraonule!”, dar şi fără să ne-o spună de la obraz ne simţim copiii nimărui (în acest sens, catrenul unei fetiţe de numai 10 ani, Angela Ciobanu, redă cum nu se poate mai bine acel contradictoriu sentiment al dragostei de ţară: “Patria este mama,/ Patria este tata;/ Şi chiar dacă nu e aşa,/ Eu îmi iubesc patria mea”).
Singura schimbare demnă de luat în seamă vine o dată cu intrarea în lumea celor adulţi: brusc, nu ţi se mai zbiară în ureche ”Faraonule!”, ci “dobitocule!” (e ca şi cum după ce te-ai simţit stăpîn peste egiptul copilăriei tale, cineva te-ar scoate cu de-a sila din delta natală cu căţel şi purcel, cum scrie la carte, ca pe nişte “turme însemnate de oi şi boi”). Dovadă că ai crescut suficient de mare pentru “pro patria mori” care, fii sigur, nu-i va scăpa din vedere.
După cît s-a murit pentru patrie, ţara aceasta ar fi trebuit să-nconjoare de trei ori planeta; după cum trăiesc cei în numele cărora s-a murit, impersonal şi pe-un cap, n-ar mai avea loc pe faţa pămîntului. Văzută de la înălţimea zborului de cuc, seamănă cu urma desculţă a unui picior, stîngul, cu degetul mare mult îndepărtat de celelate patru, ca şi cum n-ar fi fraţi sau ar arăta zi şi noapte “V”(ictorie), asta în cazul în care nu l-a despicat cu bună ştiinţă, după exemplul deţinuţilor din GULAG care lucrau la tăiat păduri hotărîţi să-şi procure, cu preţul automutilării, două-trei săptămîni de concediu medical, uneori salvatoare, încît îţi vine să-ţi mobilizezi bruma de latină pentru a întreba, patetic sau pur şi simplu scîrbit: “Quo vadis, Republica?” “Înainte! Că-nainte era mai bine...”, vine răspunsul. Ceea ce se traduce prin practica, încetăţenită la noi în ultimele două decenii, de a-ţi proiecta viitorul în trecut. Doar că astăzi nici viitorul nu mai este ce-a fost înainte!
___________________
* La 3 iulie 1940, ora 14.00 hotarul pe râul Prut a fost închis.