Linkuri accesibilitate

Matei CĂLINESCU: „ORICE ADEVĂRATĂ OPERĂ DE ARTĂ E IMPLICIT ŞI O OPERĂ CRITICĂ”

Informații primite astăzi la redacție anunță încetarea din viață a uneia din personaltățile remarcabile ale culturii românești din ultimii 50 de ani, profesorul Matei Călinescu, binecunoscut și literaților din R. Moldova.

Născut în 1934, Matei Călinescu a fost pentru o lungă periodă profesor emerit de literatură comparată, studii engleze și vest europene la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite.

A părăsit România în anul 1973, autor deja al cîtorva volume de critică literară și a unui roman mult apreciat la apariția sa în 1969, „Viața și opiniile lui Zacharis Lichter”, pentru care a fost distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.

In Statele Unite s-a distins prin studiile sale critice între care „Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch” (1977), „Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism” (editie revazuta si adaugita, 1987), „Exploring Postmodernism” (coeditată cu D.W. Fokkema, 1988) și „Rereading” (1993).

După 1989 a revenit în peisajul critic și literar din România publicînd, între altele, împreună cu Ion Vianu „Amintiri în dialog” (Bucuresti, Editura Litera, 1994, ed. a treia, Iași, Polirom, 2005), „Eugene Ionesco: teme identitare și existențiale” (2006), „Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții”, „Portretul lui M” (2003), „Tu: elegii și invenții” (2004), „Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism” (editia a II-a, 2005), „Un fel de jurnal (1973-1981)” (2006) și „Mateiu I. Caragiale: recitiri” (2007), în majoritatea lor apărute la editura ieșeană Polirom.

Criticul și istoricul literar Leo Butnaru a realizat în decembrie 2002, de la Chișinău, un amplu interviu cu profesorul Matei Călinescu, publicat ulterior în volumul „Răspund, deci exist. Dialoguri”, apărut la editura Ex-Ponto (Constanța, 2008). Un interviu ilustrativ pentru felul de a gîndi și de a fi al profesorului.

Cu permisiunea autorului, Europa Liberă reia acest interviu, intitulat:


Matei CĂLINESCU
„ORICE ADEVĂRATĂ OPERĂ DE ARTĂ E IMPLICIT ŞI O OPERĂ CRITICĂ”

Mult stimate domnule Matei Călinescu, în 1977 (se va înţelege ceva mai încolo că mă refer la această jalonare cronologică), aveaţi 43 de ani, eraţi autorul a mai bine de zece cărţi de critică literară, poezie şi al romanului-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, autor de prefeţe şi studii introductive la volume de N.D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Samuel Butler, Arnold Hauser, eraţi alcătuitor de ediţii de autor şi antologii, laureat al Premiilor Uniunii Scriitorilor, Academiei, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti... Însa despre toate acestea şi altele în „Dicţionarul de literatură română contemporană” editat de Marian Popa în 1977 nu se spunea barem un cuvînt. Mai mult, dicţionarul nu înregistra nici chiar numele Dumneavoastră. Atunci, Vă interesa acest lucru, Vă afecta cumva?

– Întrebarea despre Marian Popa mă amuză: în prima ediţie a dicţionarului său, din 1973, numele meu figura (autorul mersese cu bunăvoinţa pînă acolo încît îmi comunicase intrarea despre mine înainte de apariţia volumului); în a doua ediţie, lărgită şi adăugită, fusesem eliminat, pentru că, bănuiesc, autorul n-a mai avut posibilitatea să mă consulte, dar în mod mai probabil pentru că intrasem în inefabilitate (adică părăsisem România lui Ceauşescu şi mă stabilisem în Statele Unite). De ce nu-l întrebaţi pe Marian Popa însuşi, care pe vremea aceea lucra, între altele, la o instituţie discretă – secţia ontologie, subsecţia ontologie ficţională--şi care v-ar putea lămuri mai bine. Mai ales că el însuşi, cred, s-a desubstanţializat la un moment dat prin Germania. Oricum, el ar trebui să ştie mai bine şi din propria sa practică a actului de apariţie/dispariţie. Oare dicţionarul lui se mai putea consulta în bibliotecile publice cînd el era dispărut? Înţeleg din presă că acum a reapărut cu o istorie a literaturii române de după 1944 în mii de pagini, dintre care unele ar fi servit şi ca rapoarte secrete pentru instituţia discretă de care am pomenit adineaori. Unii încetau să existe exoteric, dar continuau să existe (instituţional vorbind) esoteric, acoperit, invizibil. Oricum, încercarea de a ridica denunţul, un gen dispreţuit, la demnitatea criticii literare trebuie apreciată.

– În acel an 1977, în SUA, publicaţi volumul „Faces of Modernity...”, apoi, peste alţi zece ani, - cele „Cinci fete ale modernităţii” apărut în româneşte abia peste 8 ani. (Eu unul am primit acest volum din partea dlui Mircea Martin, la acea vreme director al Editurii „Univers”.) Şi iată, naivul de mine, chiar dacă am pomenit despre această istorie conceptuală ( „o carte epocală” – M. Martin), Vă rog să spuneţi ceva (altceva?) despre utilitatea sau... inutilitatea criticii literare...

– Istoria onestă de toate felurile — de la istoria ideilor şi termenilor pînă la istoria notelor de subsol şi a virgulei — e utilă, cred. Şi aş adăuga: în măsura în care rezistă timpului. Critica literară e şi ea utilă în măsura în care mai poate fi luată în seamă după un timp — 20, 30, 40 de ani — fie că e vorba de un volum teoretic, fie de o simplă cronică literară.. Din ce se scrie curent în materie de critică, desigur, foarte puţin poate fi luat în serios chiar în momentul apariţiei. Critica zisă “de întîmpinare” întîmpină prea mult, nediferenţiat şi adesea cu omisiuni importante. Critica literară bună rezistă cam 40-50 de ani, poate chiar şi mai mult. Dar o carte de istorie de calitate poate fi citită, ca şi literatura bună, mult mai multă vreme. Un critic celebru acum o sută de ani, ca Émile Faguet, e azi aproape ilizibil. El — ca şi alţi critici reputaţi ai vremii, un Jules Lemaître, un RenJ Doumic etc. – continuă să existe, sub identităţi diferite, prin fenomenul ventrilchismului post-mortem. Cunosc cel puţin un avatar al lui Faguet în România de astăzi, un sub-Faguet la drept vorbind, dar o autoritate critică şi academică, contestată doar marginal deocamdată, şi mai cu seamă oral, mai rar scris. Evident, există excepţii, îşi spun criticii literari, şi în ele ne punem speranţa.

– Sunteţi omul şi autorul care a avut fracturi de destin, însa care, în pofida a orice, a perseverat în munca sa. Nu V-aţi întrebat dacă ar putea exista vreo putere sau împrejurare care să Vă depărteze de vocaţia Dvs., cea de scriitor?

– Glumind: am rătăcit prin lume ca omul, am mers pe drumuri greşite, dar am perseverat insuficient de diabolic.

– Posibil cu titlu de întermezzo în dialogul nostru, Vă întreb: La vîrsta, experienţa şi... iluzia pe care le aveţi, care Vi se pare cel mai trist lucru? (Din lume, din America, din România...)

– Lucrurile cele mai triste — spre deosebire de cele tragice, monstruoase etc. — sunt cele care sfîrşesc prin a te face să rîzi. De exemplu, realismul socialist. De mult n-am rîs ca acum doi-trei ani, cînd am dat peste o antologie a “poeziei noi”, revoluţionare din România, datînd din 1953. Numele înspirator, numele magic, aş zice, era acel al marelui Stalin (poemele dedicate lui fuseseră compuse, evident, înainte de martie 1953, deşi cred că antologia conţinea şi un bocet sau două, la fel de rizibile ca şi imnurile sau odele). Poeme, cărţi şi chiar ţări pot fi triste şi totodată pline de umor. Ca-n versul lui Bacovia “O, ţară tristă plină de umor”.

– Dar cel mai frumos?

– Frumuseţea, rară cum e, se dispensează de superlativul relativ şi chiar de cel absolut. Ea se dispensează chiar de adjectivul “frumos/frumoasă” şi îi displac, în genere, epitetele denotînd valoarea. În genere, e puţin lucru să spui despre o carte ţi-a plăcut că e... frumoasă. Frumos e să spui ce ţi-a făcut ţie lectura ei, ce asociaţii şi gînduri ţi-a inspirat, ce întrebări te-a îndemnat să-ţi pui, ce răspunsuri te-a făcut să respingi. Admiraţia extremă se exprimă adecvat doar prin citat sau prin comentariu microscopic. Aproape niciodată prin vorbe mari, în afară de cazul cînd acestea sunt cu adevărat enorme, tranşante şi finalmente ambigue: “J’admire tout, comme un brute” îi spunea Baudelaire lui Hugo. (Dar Victor Hugo era (după Cocteau) “un fou qui se croyait Victor Hugo”.) Genul laudei e un gen poetic, nu critic: vezi exaltarea înaintaşilor în Epigonii lui Eminescu sau pe cea a Crailor de Curtea-Veche în Protocol al unui Club Mateiu I. Caragiale de Ion Barbu.

– Se spune că din momentul în care ne cunoaştem limitele, tindem să le depăşim. Dvs. aveţi limite în condiţia de profesionist al scrisului? Sau cunoaşteţi toate tainele vocaţiei, o puteţi orienta aşa cum doriţi?

– Întrebarea e atît de dificilă încît mă ispiteşte să glumesc iarăşi. Ne cunoaştem totdeauna limitele, dar de cele mai multe ori vrem să le ascundem, nu să le depăşim. Şi aşa sunt greu de ascuns, ce ne-am face dacă am mai vrea să le şi depăşim?

– Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

– Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decît cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; sau poate numai pe alocuri în proză (dacă avea dreptate Novalis cînd spunea că proza e tot poezie) şi poate în două sau trei eseuri. Nu în cărţile erudite, de factură universitară. În poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel, cît m-au ţinut puterile, şi am făcut poezie minoră, decentă sper, dar nu mai mult decît atît. După aceea, pierzîndu-şi limba, poetul din mine s-a sinucis. Am cunoscut personal şi îndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, în ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: “Inspiraţia vine atunci cînd vrei, dar nu te părăseşte atunci cînd vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet în toată puterea cuvîntului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte cînd vrei se apropie de nebunie).

– Îl rog pe dnul Matei Călinescu, în tripla domniei sale ipostază, de teoretician, poet şi prozator, să comenteze următoarea aserţiune a lui George Steiner: „Un mare critic este uneori un scriitor dezamăgit. Un mare critic ştie că el este umbra unui eunuc în comparaţie cu un creator. Credeţi că ar scrie cineva cărţi despre Dostoievski dacă ar putea scrie o singură pagină din „Posedaţii”? Cu chestia asta le-am dat eu peste nas multor contemporani de-ai mei din universităţi şi de asta nu mă pot ierta”.

–Steiner spune o prostie de om inteligent. Dacă el ar scrie azi o pagină din Posedaţii lui Dostoiveski n-ar fi decît un un mic dostoievskian, un imitator melodramatico-metafizic oarecare, de neluat în seamă; unui imitator al lui “Dusty”, cum îi spunea răutăcios Nabokov, i-aş prefera oricînd cîteva pagini incitante din Tolstoi sau Dostoievski, cartea cu care a debutat Steiner însuşi. În termenii lui Borges, despre care am purtat recent un dialog cu Călin-Andrei Mihăilescu, mai interesant ar fi cineva care ar vrea să-l rescrie literal pe Dostoievki, precum Pierre Menard pe Cervantes: atunci, comparînd acelaşi pasaj în cele două versiuni absolut identice, dar produse în epoci diferite, s-ar putea constata diferenţe uriaşe, nebănuite, revelatoare! Numai aşa ar putea cineva, un contemporan, chiar să-l egaleze pe Dostoievski, cum Menard îl egalase, fie şi numai într-un paragraf, pe Cervantes! Cît despre metafora criticului-eunuc, e mai rea decît o prostie de om inteligent: e un clişeu. Nu cred ca scriitorii rataţi devin critici; după cum nu cred că criticii rataţi devin scriitori. Numai marii scriitori sunt şi mari critici. Cred, împreună cu Oscar Wilde, în critica creatoare: orice adevărată operă de artă e implicit şi o operă critică, fie ea invizibilă pentru ochii nepregătiţi. Altfel, există critici decenţi, serioşi, inteligenţii — capabili să spună multe lucruri interesante dar şi tot felul de prostii de om inteligent şi chiar să repete, fără să-şi dea seama, clişee dintre cele mai obosite.

– Ca artist şi teoretician, aveţi un stil planificator, Vă trasaţi perspectivele?

– Sunt un adversar al planificării — de la economie şi pînă la poezie: rezultatele ei nu pot fi decît catastrofale. Prevederea, anticiparea dificultăţilor, persistenţa sunt altceva. Disciplina e şi ea altceva. E capacitatea de a duce un proiect bun pînă la capăt şi de a abandona cît mai repede un proiect greşit, nepotrivit, excesiv de ambiţios sau de modest. Proiectele bune sunt creaţii ale curiozităţii, ale energiei personale carese angajează total în jocul poetic (incluzînd deopotrivă poezia şi poetica), ale instinctului de explorare. Spiritul de planificare n-are aici nici un rol.

– Harul scriitoricesc scapa legilor obisnuite, estimarilor comune pentru aprecierea capacitatilor umane?

– În chestiunea harului nu pot da, din nefericire, decît un răspuns tautologic: harul e har e har (parafrazînd celebra tautologie a lui Gertrude Stein, “a rose is a rose is a rose”). Nu ştiu de unde vine şi nici nu sunt sigur că-l pot recunoaşte imediat. Poate doar cu timpul. Cu timpul însă îl vor recunoaşte tot mai mulţi. Oare trebuie să ai har ca să recunoşti de la început harul?

– Aveţi, să zicem, careva superstiţii literare? Ca scriitor, dar şi ca cititor?

– Ciudat, n-am decît superstiţii extraliterare şi din ce în ce mai puţine. Cînd eram tînăr îmi inventam superstiţii, îmi cream mici tradiţii private (de pildă, îmi interziceam anumite itinerarii, îmi impuneam anumite ocolişuri, mi-era frică de anumite cuvinte şi le evitam etc.). Era un fel de joacă.

– Îl întreb pe criticul, dar şi pe prozatorul Matei Călinescu: în ale prozei proaste (române sau americane, dacă o citiţi, fireşte,) ce Vă scoate cel mai mult din fire?

– Consider un mare defect incapacitatea mea de a citi cărţi aşa-zis “proaste”, bunăoară romane lungi de pe listele de “best-sellers”, literatură aşa-zis “de gară” sau de aeroport etc. M-am obişnuit cu lectura lentă şi nu mă mai pot dezobişnui de ea. Citite repede, romanele proaste pot deveni foarte bune, în sensul că te pot “ţine”, te pot “transporta” în altă lume, te pot face să te uiţi pe tine însuţi. Îmi lipseşte, din păcate, flexibilitatea de care aş avea nevoie ca să trec firesc de la un gen la altul, de la lectura dificilă şi ultraatentă, cu lupa, la o lectură mai relaxată, mai plutitoare, mai plăcută.

– De altfel, un scriitor şi profesor atît de solicitat precum sînteţi, reieşind din inevitabilă criză de timp, citeşte doar capodopere, cărţi importante sau şi volume întîmplătoare?

– Nu citesc/recitesc doar capodopere, ar fi îngrozitor. Citesc mult la întîmplare, după cum mă duce curiozitatea. În cazul multor (dar nu al tuturor) “bestsellers”-ilor, simplul fapt al încetinelii lecturii îmi diminuează curiozitatea faţă de text; cunosc formula, ştiu ce va urma, cu lupa atenţiei nu descopăr mai nimic interesant la nivelul micilor detalii. Iar micile detalii sunt extrem de importante pentru mine. Dacă aş citi mai repede, le-aş putea ignora absenţa şi aş fi răsplătit cu alte plăceri, mai umane, pe care le poate oferi (para)literatura şi chiar kitsch-ul literar.

– Distinse domnule Matei Călinescu, iată, aici, la Chişinău, rostesc (scriu) acum verbul „a risipi”, pe care, peste multe fuse orare şi mii de chilometri, Internetul Vi-l aduce pe ecranul ordinatorului acolo, în Bloomington, în SUA. În clipa în care îl citiţi, la ce Vă gîndiţi? Adică ce gînduri şi sentimente Vă trezeşte ad hoc acest „a risipi”? E un verb latent – dramatic, nostalgic, dureros, cum e?...

– Verbul “a risipi”? Ce-mi sugerează? Multe, de la “Întoarcerea fiului risipitor” la bogăţii risipite; de la sensul arhaic-melancolic “de a ruina” (“turnul în risipă”) la a (se) împrăştia (“se risipeşte ceaţa”), la banalul “a cheltui prea mult”. Dar de ce îmi puneţi această întrebare? M-aţi făcut foarte curios şi v-aş fi recunoscător dacă a-ţi include răspunsul în versiunea tipărită a întrebării.

– Mă ispitise umbra unei triste prezumţii că pentru noi, românii, acesta ar fi un verb-stigmat... Să dea Domnul să nu fie aşa... Dar, a insista în decelarea/explicarea lui „a risipi” ar însemna să relansăm dialogul nostru. Poate, cu altă ocazie, legată, să zicem, de speranţa că, în iunie 2003, veţi veni la a cincea întîlnire a scriitorilor români din întreaga lume, care va avea loc în Basarabia. Până atunci, Vă asigur de simpatia şi înalta noastră consideraţie. Aşadar Vă aşteptam la Chişinău.

– Sper şi eu.

Bloomington, 28 decembrie 2002

XS
SM
MD
LG